Citeste
Gandul la fericire partea intai.
Pe cand Emanuel incerca sa afle povesti despre viata altora, Amalia se gasea in oglinda ca pe o fiinta moarta. Incerca sa isi asterne viata in obraji, sa dea stralucire ochilor sai, sa isi gaseasca un zambet de purtat pentru acea zi, dar speranta se dusese si odata cu ea si vreun motiv posibil pentru a continua mascarada, numita de unii viata, singura dorinta a ei de acum. Isi dorea o viata, un motiv pentru care sa se bucure ca se afla acolo, un motiv pentru care sa traiasca. Uneori, ratacita prin propiile dezamagiri uita de propii copii. Cand isi amintea de ei, se trezea cu propia palma ce ii oferea culoarea din obraji pe care o cauta. Dar gandul revenea. „Viata lor ar putea fi la fel de buna fara ca eu sa fac parte din ea.” Se simtea precum printesa prizoniera din turnul castelului, doar ca nu mai astepta sa se auda ciocanitul la usa. Acum, ea avea sa iasa din acea camera cu ceva care sa o tina pe picioare. Trebuia doar sa gaseasca ceva, altfel pastilele ce o trecusera luni normala pentru societatea in care se invartea cu sotul si copiii sai, aveau sa o transforme in subiectul de barfa al oamenilor pe care ea insasi ii barfea cu insusi ei. Cu o ridicatura sigura, urmata de pasi mici, deschise usa spre o noua viata, dar se intorsese spre pastile inainte sa porneasca hotarata spre propia-i destinatie.
Amalia pornea pe un nou drum, Emanuel luase si el aceasta hotarare dar inainte de a privi inainte aveau sa se mai opreasca o data, la ultima intersectie din vietile lor. Desigur nu la sotia sa se gandea barbatul in acele clipe. Ascultase cateva detalii, date smucit de cel din fata lui. Nu era totusi dezamagit, stia ca poate ceruse prea mult. Il contemplase in tacere in timp ce asculta cele relatate. Trasaturile fine ale barbatului il fermecau in fiecare clipa si nu putea sa isi regaseasca acel calm atat de specific lui. Se ridica de pe locul sau si se indrepta spre tanarul ce parea descumpanit. Ar fi dat orice pentru a stii ce se afla in mintea lui. Oamenii sunt rareori dispusi sa riste ceva, prefera siguranta, chiar daca aceasta nu are perspectiva unor trairi deosebite. Cu toate acestea ajunse atat de aproape incat ii putea simti respiratia calda si placuta. Printr-un gest aproape imperceptibil ii atinse pieptul si ramase nemiscat cateva clipe. Ulterior degetele sale se stransera in jurul cravatei purtate de Vlad.
- Imi place mai mult decat cea pe care o port eu.
- Dar domnule ea nu are nimic deosebit…
- Cum spuneam as vrea ca asta sa fie o conversatie lipsita de conventii, nu imi mai spune „domnule”, pana la urma diferenta dintre noi este de doar 5 ani. Urmari apoi cum Vlad ii facu un semn din privire, parand sa inteleaga. Emanuel se gandea care ar fi momentul potrivit pentru a face pasul decisiv insa incaperea parea scaldata in tensiune. Sprijinindu-se in biroul din lemn de abanos degetele lor se intalnira cateva clipe.
- Imi cer scuze. Insa nu acestea erau cuvintele pe care Vlad dorea sa le spuna. In timp ce ele se risipeau in aer, sarutul, izvorat dintr-un sentiment de descurajare si abandon, le invalui inimile.
Copiii se aflau in fata scolii, asteptand ca din departare sa se observa masina mamei ce, ca in fiecare dimineata, ii adusesera in locul acela atat de neplacut pentru ei. Nu pareau a avea probleme in a astepta, desi un frate si o sora rareori se inteleg … mai ales cand au varsta lor, 10 si 9 ani. Diferenta de un an intre ei, nu ii oferea vreun avantaj fratelui mai mare, caci istetimea fetei devenea vizibila cand aceasta isi aranja fratele mototolit de colegii mai mari. Asta nu inseamna ca el nu avea propiile calitati.
- Nu crezi ca ar fi timpul sa ii impingi si tu pe ei?
- Mai lasa-ma in pace. Nu mai vorbi despre ce nu stii. Tie iti e asa de usor. Esti fata. Uneori si eu as vrea sa fiu fata.
- Nu cred ca vorbesti serios. Eu intotdeauna am vrut sa fiu ca tata. Toata lumea il admira. Ai vazut si tu.
- Si mama e admirata. Toate toantele alea incearca sa o copieze, pe cand tata … tata e mereu ca in carti.
- Tu taci. Ce stii tu baiat prost care ia bataie pana si de la colegii de clasa cu mine?
Apoi fata incerca sa devina impaciutoare, vazand sentimentul de tristete de pe chipul fratelui sau.
- Daca ma gandesc mai bine, esti mai destept decat ei. Non-violenta e o calitate esentiala pentru mine, dupa care ii atinsese umarul fratelui, asigurandu-l astfel ca totul va fi bine, sau macar alinandu-l.
- Mai bine o sun pe mama.
Din nou totul redevenise pasnic si prietenos, cum decurgea relatia in general, numai ca telefonul mamei nu raspundea.
- Il sun pe tata atunci.
Tatal, astfel, era intrerupt de sunetul telefonului in camera de hotel unde se pregatea sa primeasca din nou saratul lui Vlad.
- Trebuie sa plec, il lasa pe Vlad singur, pierdut in vise. Ma intorc intr-o ora.
Copiii erau galagiosi, in timp ce se agitau pe bancheta din spate a masinii. Tatal insa nu putea fi suparat pe ei. Ii iubea si nu ar fi lasat niciodata ceva rau sa ii atinga. Din acest motiv lasase poate tot ceea ce conta pentru el si venise sa ii ia. Gandul zbura o clipa si la sotia lui, care nu avusese pana atunci un asemenea comportament. Sunase si el in cateva randuri pe telefonul sotiei insa nu primise nici un raspuns. Nu raspundea nici pe numarul fix, de aici problema lui, cum se va descurca avand copiii cu el. In acel moment auzi aria sa preferata din Verdi. Raspunse la telefon sperand sa auda vocea sotiei sale.
- Ce s-a intamplat? Nu ma simt in largul meu aici…
- Hm… imi pare rau, vino mai bine la birou… situatia s-a complicat putin insa nu are nicio legatura cu fondul problemei, de asta sa fi convins. Atat doar ca am copiii pe cap si nu ii pot lasa singuri acasa.
- Fie, ne vedem acolo…crezi pana la urma ca am procedat corect? spuse temator Vlad
- Pentru prima oara in viata mea sunt convins de asta! Conversatia se incheie tocmai cand baiatulu isi intreba sora cu privire la momentul in care vor lua pranzul.
- Ce ati spune de o plimbare la locul tatei de munca?
- Minunat, unde e mama? se planse baiatul.
- Ia lasa intrebarile astea, daca stam cu tata e excelent! Avand macar sustinerea fetei Emanuel se grabi sa ajunga la destinatie unde urma sa fie informat ca sotia sa il asteapta in birou de ceva vreme.
Vlad iesea din hotel incarcat de sentimente contradictorii legate de tot ce se intamplase in cele cateva ore de cand soarele luasera locul stelelor ce il facuse pe seful sau sa ia decizia de a il invita sa isi povesteasca viata. Scaunul din spate al taxiului in traficul aglomerat deveni astfel spatiul de desfasurare a lungii sale introspectii prin sentimentele sale. Deja, Adriela si Cristian, copiii barbatului pe care il sarutase focos cu cateva ore in urma, ii provocau lui Vlad mustrari de constiinta si il obliga sa isi intrerupa visul in care cazuse. „Asta e semnul care imi cere sa dau inapoi.” isi spunea Vlad, incercand sa se convinga sa ia o decizie care sa afecteze cat mai putine vieti. „Dar mai pot?” ii rostogoleau planurile. Totul era atat de amestecat, uneori simplu, alteori dureros pana in cel mai adanc locsor din el. Nu isi putea crede gandurile, sentimentele. Nu isi putea explica cum de se intamplase ce se intamplase, cum de a fost captivat atat de rapid. Gandurile fusesera atat de multe incat, contrar asteptarilor sale, drumul in trafic trecu neobservat. Acum se afla in fata cladirii unde in urmatoarele momente avea sa se ia concluzia neluata in pofida intregii sale reflectii. Alesese sa intre in cladire, saluta mecanic fetele cunoscute ale persoanelor necunoscute, astepta liftul, urca in el, apasa etajul. Apoi, usile liftului se deschise lasand sa se vada chipurile triste ale Adrielei si ale lui Cristian si atunci …
- Nu cobori?
Vlad astepta putin, dupa care deceptionat, oferi raspunsul:
- Nu, locul meu nu e aici. Liftul cobori, capturand ultima folosire a sa de catre un Vlad pentru totdeauna disparut. Numai ca plecarea lui nu avea sa fie concluzia la care ajungeau Emanuel si Amalia, in locul unde trebuia sa ajunga Vlad. La urmatoarea coborare a liftului, Amalia avea sa se gaseasca in el, evitand strigatele lui Emanuel.
