Durabila iubire – filmul

Ecranizare a romanului lui Ian McEwan, filmul Enduring love este un thriller psihologic convingător pentru cea mai mare parte a celor 90 de minute. Nu o dă greş, dar pierde şansa de a se ridica deasupra altor filme de gen, tocmai pentru că trece peste aspecte esenţiale ce au realizat complexitatea cărţii.

Nu e rău că există diferenţe faţă de carte, în fond e foarte probabil ca spectatorii filmului să nu fi ajuns la opera originală. De asemenea, cred că şi cei care au cunoscut cartea înaintea filmului nu caută neapărat să vadă o ecranizare lipsită de noutate. Lasă totul la alegerea regizorului. Iar dacă acesta reuseşte în ciuda unor diferenţe faţă de original ( sau întocmai pentru că urmăreşte până în cel mai mic detaliu sursa) un film bun, publicul e mulţumit. Dacă nu reuseşte, comparaţiile cu cartea apar întotdeauna. Bănuiesc că totul e ceva asumat.

De exemplu, Roger Mitchell ( Notting Hill) reuşeşte să creeze tensiunea din carte, dar ea se evaporă înainte de final, mai ales datorită acelor diferenţe, fiindcă unele aspecte nu pot fi luate drept detalii. Ele au creat opera înşelătoare şi captivantă a lui Ian McEwan. Lipsa lor lasă filmul fără tensiunea ce l-ar fi făcut ireproşabil şi care l-ar fi adus la statutul de cult.

În schimb, după o oră incredibilă, în care rămâi uimit de cât de bine literatura se poate transforma în artă cinematografică, ‚Enduring love’ îşi pierde din forţă.

Şi de ce? Poate pentru că eroul principal nu mai este un fost om de ştiinţă care se întâlneşte cu un obsedat de credinţă. Poate pentru că urmărirea se întâmplă atât de clar, fără ca misterul existenţei unui personaj să fie creat. Sigur ‚Enduring love’ trece peste câteva etape în conturarea personajelor. Cel mai bine se vede asta la conflictul soţiei celui ucis, care în cele două scene ale filmului dedicate subiectului nu se face simţit.

Vestea bună este că performaneţele actorilor sunt puternice, fără greşeală. „Agentul 007” Daniel Craig face ( posibil, nu am urmărit îndeaproape cariera sa) cel mai bun rol al său interpretându-l pe acest Joe profund marcat de accidentul pe care consideră că l-a ajutat ( aş spune că în film e mai puţin marcat de faptul că este hărţuit de Jed). Samantha Ronson face ceea ce deja suntem obişnuiţi să facă. Cu câteva scene ( bune) în plus ar fi fost chiar şi mai bine. De departe însă cel care uimeşte este Rhys Ifans. Părea cea mai proastă alegere pentru rol, dar cu siguranţă a reuşit un rol convingător şi bun.

Iar vestea şi mai bună este că în ciuda defectelor aparent numeroase, filmul are multă forţă în elementele sale. Funcţionează, nu plictiseşte şi deseori impresionează.

4 din 5

Credit foto : Pathe

Citeşte şi
Durabila iubire de Ian McEwan
Dare (2009)
Eminem rămâne homofob în piesa 'Elevator'