Disney ( nu Disney Pixar) a cugetat puţin şi s-a gândit, bine aş spune eu, să revină la o formulă clasică, cel puţin pentru un film. Într-un moment în care genul de animaţie s-a diversificat atât de mult, fiind capabil să ne ofere titluri a căror intensitate e tot atât de diferită precum cea a filmelor „normale”, o revenire la ideea de la care a plecat filmul de animaţie suna excelent.
Însă ceea ce face Disney nu e tocmai o reîntoarcere la structura sa clasică. Ia elemente din filmele sale iniţiale, este inspirat şi de faptul că muzicalul nu mai e văzut un outsider de publicul general, dar devine şi ceva mai adult, ceea ce îi ia din farmec. Ceea ce întotdeauna a fost minunat la filmele Disney a fost că deşi creat pentru un public mai mic ca vârstă, funcţiona excelent pentru toate lumea. Aşa că mişcarea nu e neapărat inspirată.
Povestea prinţesei care sărută broscoiul cel urât pentru a-l transforma în prinţ ne este cunoscută tuturor.Şi Tiana cu prietena ei cea mai bună, care e prinţesă, ştiu această poveste, cele două au totuşi altfel de opinii în legătură cu sărutarea broscoiului cel urât. Pe când prinţesa visează la basme, Tiana visează la un restaurant la care visează şi tatăl său.
Peste ani, Tiana face acelaşi lucru şi munceşte din zori şi până în seară pentru a strânge banii necesari pentru cumpărarea unui vechi spaţiu. Pe drum însă ea uită orice altă bucurie, sacrificându-se pentru un ceva ce poate că nu e ceea ce are nevoie până la urmă.
Şi cum ea trebuie să descopere asta, după câteva numere de muzical şi câteva mici încurcături destul de clişeatice, ea ajunge să stea faţă în faţă cu un fost prinţ, actual broscoi, destul de răsfăţat şi plin de sine, fără calităţile cu care e înzestrat un Făt Frumos într-un basm, care se cere sărutat pentru a scăpa de vraja căzută asupra sa. Surpriza vine când Tiana îl sărută şi ea devine la rândul său o broscuţă.
Veniţi din cercuri sociale diferite, cu valori şi cunoştinţe nu comune, înainte de a se descoperi, ca în multe alte filme, cei doi mai întâi se critică. Iar până ajung să îşi spună cuvinte mai frumoase, cei doi pornesc într-o aventură nu neapărat impresionantă. Personajele pe care le întâlnesc, crocodilul trompetist şi licuriciul cunoscător, sunt însă chiar mai simpatice decât cele principale, care nu reuşesc să ajungă o Albă ca Zăpada sau un Aladdin.
Numerele de muzical nu sunt nici ele impresionante, iar glumele sunt rareori amuzante pentru un adult. Interesant este că ele uneori par mult prea explicite pentru cineva care încă află basmele din cărţi cu poveşti, ceea ce nu îl face nici exact desenul animat favorit al copiilor.
Dar filmul evoluează şi nu plictiseşte neapărat, iar finalul, deşi departe de a fi ceva mult superior celorlalte 75 de minute, soseşte la timp pentru a salva filmul de banalitate totală, ceea ce înseamnă că Disney ( nu Disney Pixar) e departe de ceea ce a reprezentat Up din acelaşi 2009 în istoria desenului animat.
Florin si Ionutz 3,75
Credit foto : Walt Disney Studios
Citeşte şi
Câştigătorii premiilor Oscar 2010
Nine (2009) – muzicalul e în moarte clinică
Crazy heart (2009)
0 comentarii on "The Princess and the frog (2009) - recenzie"
Trimiteți un comentariu