Pornografia gay : un thriller, un horror

A existat un timp când pornografia nu era pe atât de ignorată pe cât este astăzi. Dar din anii 1970 încoace s-au schimbat multe, iar apariția casetelor video, apoi a Internetului a transformat ceea ce părea o parte integrantă a revoluției sexuale în ușoare experiențe personale, specifice unei ( unor) anumite perioade din ( aproape) viața fiecăruia. Dar ar fi greșit să dăm vina doar pe tehnologie pentru procesul de creștere al dezinteresului popular pentru filmul pornografic. Industria joacă rolul cel mai important prin alegerea de mult făcută pentru ieftin.

Pornografia gay nu este rezultatul unei alte industrii. Ea este, cu micile sale excepții, la fel de ieftină și la îndemâna oricui. Unde mai pui că îi lipsește și momentul de glorie de care să se lege, pe care generaliștii îl găsesc în Deep throat.

Pornography a thriller este un wannabe thriller alcătuit din trei povești ce gravitează în jurul industriei care creează filmul de gen. Ca film indie neexplicit, el trasează câteva păreri, majoritatea confuze, în legătură cu pornografia gay.

Unul dintre personaje, un scenarist, încearcă să îi găsească utilitatea, fără să reușească, fiindcă nu știe unde să caute. Altul, un cronicar de film care vrea să scrie o istorie a genului, critică o anumită categorie, pe cea mai recentă, pe care o găsește lipsită de pasiune și, din nou, ieftină (corect), arătându-și deschiderea pentru cea mai de la începuturi, a cărei calitate principală este că lasă senzația de realitate, spune el. Prin cel de-al treilea personaj, primul dispărut în poveste, un actor retras care acceptă să își mai joace rolul o ultimă dată pentru cineva ( misterios) în particular, filmul încearcă să arate efectele psihologice și sociale asupra actorilor. Deși nu dă impresia că se grăbește, este însă clar că Pornography a thriller atinge problema, dar apoi fuge de opiniile pe care le afișează, fiind lipsit atât de răspunsuri scenaristice, cât și de idei regizorale pe această temă.

Inconsecvența și lipsa sa de substanță se vede cel mai bine exact în momentele în care devine substitut pentru pornografie. Atunci când alege să ne arate ce se întâmplă pe un platou de filmare sau când ne prezintă personajele făcând sau urmărind sex, acesta se dovedește a fi de-a dreptul același film gay comercial ce nu se satură de la a arăta cât mai multă piele și atât. Toate criticile aduse de personaje filmelor explicite le merită și el în categoria sa, excepție fiind ultima scenă, care totuși nu reușește să reprezinte salvarea pentru celelalte inconsistențe narative.

Partea de thriller, deși nu ajută deloc când vine vorba de a deschide o nouă portiță în dezbaterea celuilalt subiect, este independent destul de reușită. Deși este slăbuț la dialoguri și deloc impresionant estetic, efectele sonore îmbinate cu stilul necontrolat ( și ușor amator) al regizorului / scenaristului debutant David Kittredge încarcă cu destul de mult mister poveștile celor trei personaje ( actorul, criticul, scenaristul), ce funcționează chiar foarte bine separat. Fără să fie foarte inventive, alegerile autorului ce includ, printre altele, un inel ciudățel, măști, o înregistrare misterioasă în care un actor este torturat sexual, poze anonime, sunt totuși corecte și reușesc să creeze tensiunea necesară pentru ca filmul să meargă ca divertisment. Nu poate fi vorba de mai mult însă.

Una din cele mai importante calități pe care le găsim la filmele lui David Lynch sau David Cronenberg, autori de la care regizorul acestui film împrumută foarte mult, este că deși poate că intrigile sunt lipsite de răspunsuri, senzația că ai prins un indiciu, că știi despre ce se vorbește, că ai unde să cauți, este prezentă, îndemnându-te spre o a doua vizionare. Nimic de genul ăsta în Pornography a thriller, care ne plimbă două ore, în care nimeni nu contestă că se întâmplă și lucruri interesante, în jurul pornografiei, pentru ca în final să își dea pantalonii jos ( la propiu) și să dea bătut în fața ei.

*************************

Pe de altă parte, LA Zombie, un alt film gay porno de la provocatorul Bruce La Bruce, nu se dă nicidecum bătut în fața pornografiei ... ieftine, reușind să arate ceva imagini neatrăgătoare pentru publicul de gen ( asta dacă cumva acel public nu are diferite alte afinități) și nu numai. Filmul, despre un zombie care are puterea de a învia morți, având relații sexuale cu ei, rămâne însă mai interesant pe hârtie, fiindcă este adevărat : acești monștrii ai filmelor horror pot apărea de oriunde și pot reprezenta orice revoltă sau orice teamă a unei societăți. Și da, este de asemenea foarte adevărat că gay-i au rămas un factor de teamă pentru o parte a populației.

Bruce La Bruce merge chiar mai departe și se centrează pe acea teamă care dă sens genului filmului său, anume teama de sex gay. Mi-e teamă că filmul nu este totuși ceea ce ni se prezintă. LA Zombie se complace în a scârbi oamenii, fiind mai interesat de a răspunde cerințelor filmelor de exploatare decât de a formula o critică prin film.

Este bine de spus că există două variante ale filmului, una explicită și una special creată pentru publicul de festival / film de artă, care durează cu aproape 30 de minute mai puțin. Eu am văzut o primă parte ( aproape o oră) din varianta necenzurată.

Rating

Pornography : A Thriller 3/5
L A Zombie 2/5

Trailerele le găsiți pe YouTube.

Citește și: Revoluţionarii porno (gay)

Aștept și părerile voastre.

Un film pentru un transexual de-al lui Almodovar

Filmul nu este însă de Pedro Almodovar, care cât de curând se pregătește să ne arate cum s-a fructificat reîntâlnirea după 20 de ani cu unul din actorii săi favoriți, Antonio Banderas. El aparține unui necunoscut pe nume Joao Pedro Rodrigues ( cel puțin până acum), neferit de festivalurile de artă, dar ușor de trecut cu vederea într-o perioadă în care este dificil să găsești acea sursă potrivită după care să te ghidezi când alegi filmele pe care vrei să le vezi. IMDB nu este cea mai bună soluție, după cum arată și ratingurile primite de filmele acestui regizor, niciunul neajungând la un 7. Motivele sunt multe și nu țin atât de cât de mult sau puțin au de oferit aceste filme, ci mai degrabă de modul de prezentare ales de regizor și, mai ales, de temele neinteresante pentru o largă parte a votanților.

Filmul se numește Morrer como um homem sau, dacă preferați, To die like a man și își oferă spațiul pentru acel personaj transgender care în filmele lui Pedro Almodovar s-a chinuit pe întinderi mai mici ( dar în locuri cheie).

Diferențele dintre Tonia și ceilalți travestiți / transexuali din filme ar putea să nu fie majore, după cum arată ultimile scene ale filmului în care pentru prima oară aceasta ne cântă ca într-unul din spectacolele sale. Abordarea și interesele regizorului sunt însă altele și merg dincolo de scenă, acolo unde contradicțiile Toniei ( și nu neapărat ale fiecărei persoane transgender) ne îndepărtează de o percepție globală ( ca la Hedwig) și permite o înlocuirea a teatralului cu realitatea. Credința ușor stranie și amuzantă a Taniei, atitudinea destul de distantă față de locul de muncă ce în cea mai mare parte pare privit ca o simplă sursă de venit sau relațiile sale cu iubitul dependent de droguri / fiul său gay ce nu îi acceptă alegerile ( știm că tot se întâmplă și în realitate) / colegele de scenă și, mai ales, câinele său ce ascunde un mare secret sunt doar câteva dintre aspectele ce dau viață ( credibilitate) acestui personaj. Este adevărat că este o viață ce pentru o primă parte a filmului pare că adună numai abuzuri și violență, dar rezolvarea tuturor conflictelor propuse se face neașteptat de pașnic.

Cel mai bun exemplu în acest sens este relația pe care aceasta o are cu Rosario, mult mai tânărul său iubit. Ceea ce în prima parte a filmului pare a fi exclusiv o relație disfucțională, bazată pe interes din partea lui Rosario, se dovedește a avea puterea de a emoționa. Filmul este în general foarte ofertant din punct de vedere cinematografic, cu multe scene, nu neapărat de interes gay, atent create. Printre altele, filmul are niște cadre poetice în natură și știe cum să își arate afecțiunea față de cei doi câini care apar. Dar, cele mai importante și interesante imagini ale filmului, majoritatea de un interes gay ridicat, au legătură cu această relație mai profundă decât ne-am fi așteptat. O încercare eșuată de sex în mașină ce ne arată frustările adunate în cuplu, o seară petrecută într-o casă din pădure, o redescoperire în fața unei grădini sau adevărata declarație de dragoste a lui Rosario când acesta spală corpul iubitei devenită, din nou, bărbat sunt neobișnuite exprimări în peisajul gay ale diferitelor etape ale unei relații. În fața unor astfel de reușite nu te poți decât entuziasma, ceea ce eu am și făcut.

Morrer como um homem este de departe cel mai bun film de interes gay văzut anul acesta. În consecință, mi-am dorit mai mult și am văzut și precedentele două filme ale regizorului Joao Pedro Rodrigues, O fantasma și Odete, pe care până acum mi-a fost foarte comod să le evit. Dar despre ele cu altă ocazie. Nu foarte mult timp însă. Mă simt obligat să revin în primul rând la acest film pentru a discuta acea imagine pe care nu mi-o pot scoate din cap, dar vă dau întâi ocazia de a vedea și voi filmul. Nu îl ratați.

Precizez totuși că există câteva imagini explicite în film.

Trailerul este interesat de alte teme din film despre care eu nu prea am vorbit, dar iată-l.


Citește și : Top 10 filme gay.

Morrer como um homem / To die like a man
regia : Joao Pedro Rodrigues
cu Fernardo Santos, Alexander David
Rating : 5/5

Dansatorii Pinei

Ați văzut Pina, documentarul în 3D despre coregrafa germană?

Dacă nu, iată încă un motiv.




Și încă un motiv.





Încă unul


Și încă un motiv : filmul iese din cinematografe. Nu ratați o experiență diferită și minunată.

Videoblog : Ro-IFF 2011 este un festival gay friendy

În perioada 1 – 9 octombrie, bucureștenii cinefili au ocazia de a vedea filme aproape gratis la cinematografele Corso și Eforie, unde se desfășoară a șaptea ediție a festivalului Ro – Iff.

Din program fac parte filme precum oscarizatul de anul acesta la categoria cel mai bun străin In a better world, selecții din festivalurile internaționale ( Nothing personal), producții românești ca Filantropica sau diferite filme de interes gay. Iată câteva dintre ele.

1. Dzi Croquettes este un documentar despre o trupă braziliană de teatru dans ce a creat o artă cu mesaj politic și social, revoluționând mișcarea națiunii pentru drepturile gay în anii 1960. Filmul va fi prezentat duminica aceasta, la orele 20:00, la cinema Corso în prezența uneia dintre regizoare și a unui producător al filmului și va mai putea fi văzut marți, la 10:00 tot la cinema Corso, luni la 18:00 și miercuri, la 10:30 la cinemateca Eforie.



2. Across the universe este un muzical nominalizat la premiile Glaad ( și la Oscar) ce are pe fundal muzica Beatles. Rulează vineri la 20:00 la cinema Eforie și sâmbătă, la 20:00 la cinema Corso.



3. Frida . Pentru cei care nu au văzut filmul, dar și pentru cei care doresc să îl revadă pe un ecran mare, Frida cu Salma Hayek vine marți, la 14:00 la cinema Eforie și joi, la 16:00 la cinema Corso.



4. The temptest . Vrăjitorul Prospero devine vrăjitoarea Prospero în această adaptare neconvențională a operei cu același nume a lui William Shakespeare. Filmul a primit cronici mai mult negative, dar merită încercat pentru Helen Mirren. Rulează vineri, la 20:00 la cinema Corso și duminică la 14:00, la cinema Eforie.



5. Tomboy este un film despre o fetiță ce este luată drept băiat datorită înfățișării sale. Rulează vineri, la 13:00 la cinema Corso și duminică, la 12:10 la cinema Eforie.



Prețul unui bilet la fiecare din filmele din program este unul simbolic, de doar 1 ron. Verificați programul de pe site-ul oficial Ro-iff.ro.

Vă sfătuiesc ca întotdeauna să verificați programele festivalurilor care ajung la voi în oraș, fiindcă ele sunt mai deschise și spre filme mai diferite, de genul celor pe care distribuitorii români le evită. De exemplu, sibienii nu ar trebui să rateze documentarul Noi doi la Astra Film Festival, despre a cărui distribuire în cinematografe am încă destul de multe îndoieli.

Întrebare pentru cititori

De săptămâna viitoare blogul revine cu postări noi. Cum și când hotărâți voi. Astfel, vreți postări mici și mai dese ( zilnice) sau postări mai detaliate, dar mai rare ( să zicem săptămânale)? Subiectul principal rămâne tot filmul.

Aștept opiniile voastre până sâmbătă. Vă mulțumesc.

Detalii

I love you Phillip Morris este până la urmă un film gay bun. Sal și Albert Nodds se trec pe lista de așteptare. Freddie Mercury celebrat de Google. Lady Gaga lăudată de mine. Noi doi criticat în avans tot de mine. Sunt doar câteva detalii.


Mi-a plăcut I love you Phillip Morris la prima vizionare, dar când wannabegay l-a numit unul din cele mai bune filme gay , m-am găsit în poziția de a ataca filmul. ”Nu cred că au găsit cea mai bună metodă de a spune povestea impresionantă a persoanei reale” spuneam despre regizori. Deși încă rămâne un semn de dezbatere acest lucru, revăzându-l mi-am dat seama cât de bun este exact la partea aia care ar trebui să conteze pentru un astfel de clasament. Acest film este chiar foarte implicat pe partea gay și reușește, printre glumele provocatoare, dar destul de amuzante, să sublinieze câteva aspecte interesante despre viața gay a eroului și să lovească câteva stereotipuri gay. În plus, povestea centrală de dragoste are alte câteva momente foarte intense. Filmul ăsta merită o discuție mai detaliată, dar până atunci fiți siguri că l-ați văzut. Nu vă abțineți de la a râde la prima vizionare, dar păstrați-l și pentru o a doua vizionare.


Începutul toamnei este o periadă numai bună pentru descoperit titluri, mai degrabă decât filme, asta dacă nu se întâmplă să vă aflați la Veneția, Telluride sau Toronto, locurile unde se întâmplă trei din cele mai importante festivaluri de film. Două titluri deja se disting.

Primul este Sal ( foto sus), un film regizat, scris și în care joacă favoritul nostru James Franco, despre Sal Mineo, actorul care l-a interpretat pe presupusul personaj gay din Rebel without a cause. Dacă ce reprezintă acel personaj ține de viziunea fiecăruia ( eu nu am văzut mai nimic gay acolo), actorul Sal Mineo a fost gay. Iar dacă filmul despre el a fost primit cu cronici nu prea grozave la Veneția, așteptările nu ar trebui să se micșoreze încă, după ce reușitul Howl a fost atât de nedreptățit anul precedent.


Al doilea este Albert Nodds despre o femeie din secolul 19 care a trăit 20 de ani ca un bărbat. Materialele promoționale cu Glenn Close arată de Oscar.

Așteptăm trailere.

Dacă nu ați vizitat google luni, ați ratat o surpriză plăcută pe care compania a adus-o fanilor lui Freddie Mercury, când acesta ar fi împlinit 65 de ani. Eu unul am ratat ocazia. Priviți însă videoclipul acesta uimitor care chiar reușește să îl celebreze pe liderul formației Queen.

http://www.blogger.com/img/blank.gif

Un alt videoclip aici.

Și dacă tot veni vorba de muzică, nu mă pot abține de a mă declara uimit de reprezentația pe care Lady Gaga a avut-o la premiile MTV. Fac asta, deși știu că a trecut ceva timp. Nu, nu am rămas în urmă cu știrile ( cel puțin nu cu cele ce țin de Lady Gaga), dar faptul că o astfel de performanță a fost atât de ușor trecută cu vederea mă înfurie puțin. Știu că este la modă să o criticăm pe Mama Monstru, dar când criticile vin din zona gay mi se pare ușor neacceptabil, fiindcă cred că ar trebui să fii puțin orb ca să nu vezi cât de implicată este această vedetă pop în creația gay și foarte fals să nu îi recunoști dedicația, cel puțin. În ultimii doi ani ea nu a fost doar cea mai insistentă vedetă găsită în sprijinul comunității gay, dar a venit pentru aceasta cu imagini cum alte staruri acceptate mult mai ușor ca fiind iconuri gay nici nu au încercat să creeze. În această categorie intră și acest personaj adus pe scena MTV, care are atât de puțină legătură cu Madonna și Annie Lennox.

lady gaga/brian may - you and i


La final vă trimit către o discuție interesantă găsită pe darkq. Deși nu cred că majoritatea filmelor gay sunt slabe, argument de la care se pleacă acolo pentru a fi ridicate anumite rezerve legate de documentarul cu tematică gay românesc Noi doi, rămâne îmbucurător pentru mine să găsesc și astfel de opinii, după atâtea laude apărute mai din nimic. Rezervele mele pornesc de la trailerul neconvingător aruncat pe piață. Sigur, ar putea să fie doar un trailer slab ( românii nu se prea pricep la din astea) și un film foarte bun, dar după atâta reclamă merită discutat ceea ce ni s-a oferit. Intențiile sunt bune, reclama este foarte neinteresantă.



Voi ce spuneți despre aceste detalii? V-a plăcut I love you Phillip Morris? Dar trailerul de la Noi doi? Dar prestația de la Lady Gaga?

Aștept și detaliile voastre.

Top 10 filme gay

Este greu să fi un film gay zilele astea. O titulatură pe care mulți o căutau ( sau de care sigur nu se fereau) acum vreo două decenii când filmul independent american a descoperit că deține o masă de energie creatoare impresionantă, astăzi, din aceleași motive ( de markething) ce au generat-o, a devenit de evitat. Și atunci să nu iau în calcul filme ca Milk, A single man sau The kids are all right în întocmirea clasamentului de mai jos? Nu se face. La fel cum nu se face să evităm filmele mai vechi de două decenii sau care nu sunt americane, o problemă pe care o găsim la listele făcute de siteurile în engleză.

Nu vreau să mă declar nici un atotștiutor. Un motiv pentru care am amânat ceva timp această listă a fost dat de filmele ce încă le mai aveam de descoperit. Mi-am dat însă seama că lista asta nu se va micșora niciodată ( ceea ce e foarte bine). Nici nu apuci să vezi primul film într-o limbă fără mare circulație internațională că afli de altul care teoretic merita mai degrabă o vizionare. Treci peste primul Aapicahtpong Weerasethakul și descoperi că există și un Julian Hernandez. Iar amânările fac parte din descoperirea multor capodopere. Eu vă invit ca următoarele 10 filme să le puneți măcar pe lista aia de filme pe care le tot amânați. Într-o zi poate veți ajunge și la ele.

10. Shelter

L-am văzut de două ori și de fiecare dată mi-a fost foarte ușor să îl subevaluez. Cred că s-a întâmplat asta pentru că povestea filmului pare a fi guvernată de clișeele în care se învârt multe dintre filmele gay comerciale și chiar didactice. Shelter însă e diferit, iar un semn care îmi spune asta este că a reușit să rămână cu mine împotriva reproșurilor pe care i le-am avut de făcut, pe care între timp le-am și înlăturat. Mi-am dat seama că dacă o parte din filmele gay care nu sunt întocmai pe placul meu au transformat niște situații în clișee, nu înseamnă că ar trebui să neg posibilitatea existenței situațiilor respective în viața reală. Shelter se simte real și verificat ( cum am făcut eu) este chiar foarte palpabil . Mai este și un film micuț, nepretențios și parcă și un pic inițiatic. Este poate cea mai frumoasă poveste de dragoste din top ( nu se încheie tragic față de contracandidatul său) și unul din cele mai optimiste filme de aici.

9. Rabioso sol rabioso cielo

Fără îndoială filmele lui Julian Hernandez nu sunt făcute pentru toată lumea, iar Rabioso sol rabioso cielo nu este nici pe departe cel mai prietenos film al său ( Deși nu m-a impresionat o introducere care să vă fie de folos ar putea fi scurtmetrajul său Bramadero ). Nu doar că este aproape în totalitate lipsit de dialog, dar depăsește 3 ore în durată. Dar pentru cei cu puțină deschidere pentru mediul prin care ne este prezentată această poveste cu aceste personaje misterioase ( anonimi care își caută iubirile pe străzile Mexicului), filmul are cu ce să cucerească ( nu mă refer la homoerotismul cu care este încărcat, ci la tensiunea pe care regizorul o creează prin intersectarea personajelor sale). Vă recomand însă să îl lăsați mai la urmă.

8. Rocky Horror Picture Show

Preluând plotul de la un al film gay în toată puterea sa ( The old dark house, în care un cuplu se refugiază pe timp de ploaie într-un misterios castel), mult mai puțin celebrat decât merită, și dezvoltându-se pe elemente ale altor horror-uri ( sf-uri) Universal, Rocky Horror Picture Show este o comedie muzicală sf cu influențe horror celebrată în primul rând de fanii acestor filme. Chiar dacă este plin de situații și imagini gay ( cuprinde printre altele cea mai delicioasă joacă de schimbare de roluri din punct de vedere sexual a anilor respectivi) , tocmai acest statut de film cult îl îndepărtează de o parte a comunității gay. Nu pot spune că este pentru oricine, dar cine îi celebrează pe prietenii lui Dorothy sau pe Liza Minelli cred că știu / vor știi să celebreze la adevărata valoare și acest film. De asemenea, pe cei ce se simt atrași de numele lui Andy Warhol, îi învit să verifice înainte acest film. ( John Cameron Mittchel celebrează acest film în fiecare scenă din aproape la fel de savurosul Hedwig and the angry inch.) Printre actori veți recunoaște și o tânără Susan Sarandon.

7. My own private Idaho / Todo sobre mi madre

Milk este și el un film important, dar pentru un regizor cu multe dificultăți de integrare în mainstreamul hollywoodian My own private Idaho este cea mai bună reprezentare. Cât despre La mala education ( cu mult mai multe personaje gay centrale decât alegerea mea), sunt eu singurul care îl găsesc inconsistent? Dar zău, nu este cea mai mare nedreptate a acestui clasament că doi regizori ca Gus Van Sant și Pedro Almodovar se înghesuie într-un singur loc?

6. Un chant d amour

Homoerotismul și, în general, imaginile gay în filme au existat și înainte de Jean Genet și chiar în locuri mai neașteptate, cum ar fi în compania lui Adolf Hitler ( în documentarul Olympia), influența vizibilă a lui Jean Cocteau asupra autorului lui Un chant d amour distrage câtorva atenția spre Le sang d un poet, iar Kenneth Anger îi este și precursor lui Jean Genet în portretizarea relațiilor gay în filme experimentale și are și o carieră mai îndelungată în domeniu. Cu toate astea, Jean Genet este astăzi cel mai celebrat autor în domeniul homoerotismului. Influențele sale se văd însă mai puțin decât trebuie tocmai în zona gay. Capodopera Un chant d amour a avut multe impedimente : a fost interzis de statul francez, apoi de cel american, autorul și l-a renegat mai târziu când a devenit respectat ( din păcate nu cunosc ca vreo carte a sa să fi fost tradusă și pentru români), și va mai avea, mai ales datorită ușoarelor imagini explicite pe care filmul le conține, dar nedreptățile față de el s-au mai risipit în epoca Internetului.

5. Get real / Fucking Amal

Fiecare din cele două filme care împart această poziție ne arată câte un coming out în incinta ( se merge până la capăt) liceului. Primul este făcut de un băiat, celălalt de o fată, dar genurile nu ar trebui să fie în niciun caz o problemă în găsirea fiecărei dintre povești inspiraționale. Ambele mai au în comun tema primei iubiri, pe care realizatorii o duc în locuri diferite.

4. Brokeback Mountain

Fiindcă Brokeback Mountain este cel mai cunoscut film ( despre / cu) gay, nu sunt întocmai de neînțeles antipatiile pe care le poate naște. Partea bună este că dincolo de imaginea celebrată de cultura populară, filmul lui Ang Lee ( de verificat și Xi yan / The wedding banquest de același regizor) este un film mare ( n-are nicio legătură cu întinderea). Prin povestea tragică de dragoste dintre Jack și Ennis s-a construit unul din puținele filme de dragoste ( în general) din ultimul deceniu care merită așezate lângă capodoperele genului.

3. The Celluloid Closet

De peste trei decenii, regizorul Rob Epstein ( ce recent a făcut un mic pas spre ficțiune cu adaptarea Howl, care este un film mai bun decât se spune) a luat pulsul problemelor comunității gay și a celebrat personalitățile politice și culturale gay prin documentare foarte apreciate, și nu doar de comunitatea despre care vorbește. Acesta are două statuete Oscar. Chiar dacă The Times of Harvey Milk este probabil cel mai cunoscut dintre ele, astăzi este dificil de privit independent de filmul lui Gus Van Sant, care folosește multe din aceleași imagini de arhivă. The Celluloid Closet, pe care îl aleg pentru clasament după o bătălie cot la cot cu Paragraph 175, este ideal pentru clasamentul de față, deși este mult mai puțin celebrat, și asta din două motive : este un film de televiziune ( chiar dacă este realizat de HBO, ștampila asta are multe efecte negative) și este bazat pe o carte ( a lui Vito Russo), care merită celebrată individual. Ca susținere a cărții, documentarul acesta este însă ideal, fiindcă mai mult decât să vorbească, prezintă clar imaginile și scenele gay descoperite de Vito Russo în filme care sub acoperire au vorbit pentru și despre un public invizibil.

2. Poison

De la Hollywood au venit câteva filme gay pe care merită să le păstrăm cu noi, dar să recunoaștem, majoritatea personajelor ( și nu numai) gay de aici rareori au avut șansa de a fi în linia întâi. Acestea și-au găsit independența în cinematograful independent, care de la începutul deceniului 10 al secolului trecut a făcut alegerea inspirată de a renunța la cerințele anumitor asociații de apărare a drepturilor lgbt de portretizare a personajelor gay într-un mod pozitiv. Poison, în regia lui Todd Haynes, apărut în 1991 este poate cel mai reprezentativ titlu pentru ceea ce acum ne este cunoscut ca mișcarea New Queer Cinema. A făcut istorie din foarte multe puncte de vedere. Punctul de plecare a fost câștigarea premiului de la festivalul de la Sundance, cel mai important festival de film american. Apoi au urmat multe atacuri : unele la film, altele la organizațiile care au finanțat proiectul, ce au avut o influență puternică în includerea lui Poison în listele de filme controversate, dar, din fericire, au existat și mulți apărători. Filmul este structurat pe trei secțiuni : Hero este despre un băiat care după ce și-a ucis tatăl și-a luat zborul la propiu, Horror prezintă povestea unui om de știință care dintr-o eroare își provoacă o boală comparabilă cu ciuma, Homo ne arată o poveste de dragoste dintr-o închisoare. Fiecare secțiune se distinge printr-o prezentare diferită : prima se vrea un documentar despre evenimentul respectiv, a doua secțiune seamănă cu un film horror de categorie B, iar a treia este foarte stilizată și poartă accentele homoerotice ale capodoperei de pe locul 6 a lui Jean Genet, ale cărui scrieri sunt de asemenea folosite ca sursă de inspirație pentru acest film. Deși aparent doar a treia poveste reunește aspecte gay, filmul abundă în imagini și probleme importante gay. O scenă în particular s-ar putea să vă facă probleme, dar importanța sa nu poate fi negată.

1.C.R.A.Z.Y.

Se poate să nici nu fi auzit despre acest film și este adevărat că nu poți să nu devii subiectiv într-un astfel de clasament. Filmul lui Jean Marc Valee ( a mai regizat și The Young Victoria) despre relația dintre un tată care nu poate accepta ideea homosexualității în familia sa și fiul gay care încearcă să nu își asculte chemarea ( nici urmă de melodramă în toată povestea) se mai găsește prin câteva clasamente, dar încă este greu de distins în masa largă de filme de gen. A câștigat câteva premii, dar nu neapărat pe cele pe care trebuia și nu pare să fi avut vreo campanie mai insistentă în media gay, ceea ce înseamnă că șansele sale viitoare de a-și modifica statutul depind total de traiectoria regizorului. Voi însă puteți deja să îl încercați. Dacă nu sunteți interesați de poveste, coloana sonoră plină de Charlez Aznavour și David Bowie sigur îl va transforma cel puțin într-o vizionare plăcută. Cred însă că va fi mai mult decât atât.

Cât despre top, țin să specific că este doar unul provizoriu. Peste vreo 6 luni vreau să ajungă la un top 20. Încet încet sunt sigur că ne va ieși un top 100 ( 101 dacă mai e la modă). Așadar dacă sunt nemulțumiri nu le țineți pentru voi. Eu deja am câteva : Gregg Araki, Different from the others și Milk ar fi doar trei dintre ele. Și mai am și niște semne de întrebare. Unul se distinge clar. Numele său este Rainer Werner Fassbinder.

Regizor la 19 ani

La 19 ani încă mulţi se caută, experimentează, sunt nesiguri, greşesc. Xavier Dolan, regizorul lui ‚J’ai tue ma mere’ crea acest film la 19 ani şi câştiga vreo trei premii pe la Cannes. Scenariul îl scrisese pe la 16. Zilele astea totul se întâmplă atât de devreme. Uneori este şi bine.

Povestea unei relaţii disfuncţionale dintre o mamă celibatară şi un adolescent gay ( însuşi Xavier Dolan) este isterică, amuzantă, dramatică, emoţionantă şi peste toate superbă. Toate tensiunile care pornesc de neunde întotdeauna duc undeva, iar în acel loc se amestecă atât de creativ nişte culori ce exprimă atât de bine stările celor două personaje. Nu aş spune că nu există lucruri la care mai trebuie lucrat, dar acesta este fără îndoială unul din cele mai promiţătoare şi interesante debuturi din lumea filmului. Aşa că nu îl rataţi.

Te-ar putea interesa
Revoluţionarii porno (gay)
Drumul gay spre Palme D’Or
Un Oscar gay în 2010

Revoluţionarii porno (gay)

Pornografia îşi are locul ei şi publicul ei şi rareori ajunge să se intersecteze cu cineva care nu se află în căutarea sa, dar există şi foarte mici excepţii. Excepţiile sunt atât de rare, încât prea puţină lume ajunge să îşi pună întrebarea „este pornografia o artă?”. Filmul este o artă. De ce un film porno nu ar fi şi el? Cred că la ultima întrebare găsim numeroase susţineri pentru un anumit răspuns prin simpla căutare a pornografiei pe Internet. Dar există excepţii, iar în ele pot fi incluse cu uşurinţă filmele lui Bruce LaBruce.

Bruce LaBruce face filme porno ( gay). În filmele sale, actorii nu se ascund cu un cearşaf de ceea ce fac. Iar acestea nu ajung doar pe rafturile cu DVD-uri, întâi trec prin festivaluri ( creând bineînţeles controversele mult dorite), unde critici importanţi ajung să le vadă, să scrie despre ele ( de bine sau de rău) şi să aducă întrebarea din primul paragraf la persoane care nu caută pornografie, dar într-un fel o găsesc.

În ‚The Raspberry Reich’, unul din cele mai cunoscute titluri ale sale, actorii fac sex ca în multe alte filme porno despre care am concluzionat că nu sunt artistice. Poate ne-am grăbit, fiindcă nu doar asta se întâmplă pe ecran în acest film. Ce strigă personajele în timpul relaţiilor explicite, montajul energic ce probabil va cauza ceva nemulţumire pentru fanii filmelor porno, muzica şi întreg decorul creează un întreg care e un film. Are defectele sale, dar e un film chiar bun, cel puţin interesant.

Un mic grup terorist condus de Gudrun ( Susanne Sache) vor să fie iniţiatorii unei revoluţii împotriva capitalismului, care se pare că le îngrădeşte libertatea. Pentru asta îl răpesc pe fiul unui important capitalist. Planul lor însă se reduce la a îi face pe heterosexuali să experimenteze homosexualitatea. Se întâmplă asta cu cagule pe faţă, în încăperi unde se găsesc portretele altor revoluţionari, având mereu pe ecran îndemnuri din cele mai diverse. Sigur nu pentru toată lumea, acest film pornografic va crea multe râsete sigure.

Un mic trailer aici.

Drumul gay spre Palme D’Or

Regizorul cu un nume aproape imposibil de pronunţat Aapicahtpong Weerasethakul a triumfat anul acesta la Cannes cu un film pe care mulţi critici aproape nu şi-au găsit cuvinte să îl descrie. O poveste cu fantome, despre spiritualitate, sălbăticie sunt câteva dintre descrieri, care i se pot potrivi şi filmului ‚Sud Pralad’, care tot la Cannes a câştigat premiul juriului acum câţiva ani. Mai are ceva : doi bărbaţi îndrăgostiţi unul de celălalt.

Faptul că cei doi au un fel de relaţie e partea cea mai uşor de sesizat în acest film foarte dificil. Restul poate fi poezie, o metaforă unică în naraţiune, dar povestea e mai degrabă de nedesluşit, cel puţin la o primă vizionare. Ideea este că, cel puţin în cazul meu, nu cred că va mai exista o a doua vizionare. Nu pentru că filmul ar fi slab, ci pentru că lumea din acest film nu a reuşit să mă captiveze.

E într-un fel interesant, într-un cinema s-ar putea ca puterea lui să fie alta ( filmul pare dependent de un ecran mare), dar mă voi mulţi cu ‚Uncle Boonmee who can racall his past lives’, filmul care i-a adus Palme D’or regizorului în acest an.

Acesta va fi prezentat publicului român în acest weekend în cadrul evenimentului ‚Les films de Cannes a Bucarest’. Mai multe detalii pe site-ul evenimentului
filmedefestival.ro

Te-ar putea interesa
Poetul Julian Hernandez
Probleme de identitate gay
Despre un film gay românesc pe care s-ar putea să nu îl vedem niciodată

Ana Maria Marinca lesbiană în ‚The Countess’

În filmul regizat de Julie Delphy, care interpretează şi personajul principal, ,The Countess’, actriţa româncă Ana Maria Marinca îşi continuă cariera internaţională, începută cu filme ca ‚Storm’ sau ‚Five minutes of Heaven’, interpretând-o pe vrăjitoarea Anna Darvulia, o influentă slujnică de la unul din castelele lui Erzbeth Bathory, presupusa contesă care folosea sânge de virgine pe post de alifii, crezând că astfel va întineri.

În primele minute din film, aceasta o sărută trecător pe Julie Delphy, se ridică în cămaşă de noapte din patul său cu contesa în cameră, iar într-un final ne e clar. „E adevărat că mergi în pat numai cu femei?” ( citat adaptat) o întreabă contesa, iar aceasta tace, mai ales când întrebarea este continuată de aluzia „Asta înseamnă că eşti practic virgină.”

Relaţia dintre cele două categoric rămâne cea mai interesantă parte, dar e şi cel mai slab conturată într-un film inspirat de un adevăr istoric controversat. Filmul nu e exact strălucit, dar din punctul de vedere al relaţiei celor două se poate arăta interesant.

‚The Countess’ rulează sub numele ‚Contesa însângerată’ şi în cinematografele din România începând cu 15 octombrie. Vizionaţi un trailer aici.

Te-ar putea interesa
Viaţa bate filmul
Maria Popistaşu se întoace marţi, după Crăciun
Legături bolnăvicioase – recenzie

Viaţa bate filmul

La începutul documentarului ‚Prodigal Sons’, care a reuşit să strângă câteva premii pe la mai multe festivaluri ( lgbt), Kimberly Reed, regizoarea filmului, se întoarce în micul oraş Helena din Montana pentru a se reîntâlni cu colegii săi la reuniunea de 20 de ani de la absolvire. Îşi aduce şi camera cu ea pentru a surprinde reacţiile celor din jur.

Dar păşirea ei în mijlocul vechilor cunoştinţe nu va crea şocul pe care mulţi l-ar fi aşteptat. De ce l-am fi aşteptat? Pentru că într-un fel colegii nu o cunosc pe Kim, ci pe bărbatul adorat de multe fete care Kim a fost odată. Dar această primă întâlnire se dovedeşte a fi o reîntâlnire cu braţele deschise.

Nu acelaşi lucru se întâmplă între ea şi Marc, fratele său ( adoptat), cu câteva luni mai mare, cu care nu s-a mai văzut de 10 ani. Între acesta şi Kim există o barieră puternică, nu neapărat cauzată de operaţia de schimbare de sex a fostului său frate.

La 21 de ani, acesta a suferit un accident în urma căruia i-a fost extirpată o parte a creierului. Dependent de medicamente, cu schimbări de stare violente, acesta nu de puţine ori atacă verbal şi non-verbal pe cei din jur, inclusiv pe Kimberly. Iniţial, avem impresia că şi prezenţa camerei ajută foarte mult la crearea acestei stări, dar reacţiile întregii familii sunt aceleaşi, neaparţinând doar acestei Kimberly ce insistă să filmeze întreaga experienţă, ce se dovedeşte încărcată de emoţie, dar şi surprinzătoare cinematografic.

Marc, la scurt timp de la reuniunea din început, după cercetări îndelungate află cine sunt părinţii săi. Dezvăluirea va produce o schimbare majoră de aşteptări de la documentar. Chipul său brusc va deveni foarte cunoscut, asemănarea dintre el şi o legendă a cinematografiei care îi este bunic fiind mai mult decât vizibilă. ( Încercaţi să vă daţi seama.)

Experienţa îl ajută, apoi starea sa continuă să devină din ce în ce mai incontrolabilă. Evenimente la fel de neaşteptate se produc de-a lungul întregului documentar, dovedind uneori că viaţa chiar bate filmul. Într-un film de ficţiune, toate acestea ar fi părut clişee sau soluţii neinspirate, aici e viaţa surprinsă aşa cum este ea de o cameră de filmat.

Rezultatul este unul din cele mai bune documentare văzute recent ( ele nu prea greşesc niciodată).

În luna aprilie a acestui an, la aproximativ doi ani de la lansarea filmului, Marc a murit în urma unor complicaţii.

Vizionaţi un trailer mai jos.



Te-ar putea interesa
Interviu cu un bărbat travestit
Povestea unui transexual la Happy Hour
Travestiul este artă

Un Oscar gay în 2010

În 2010 am crezut că nu avem cu cine să ţinem la Oscar în afara lui ‚A single man’ ( un film care după vizionare a luat o pantă descendentă aş spune critică, asta fiindcă aşteptările au fost prea mari), dar în lupta pentru statuetă s-a mai aflat cel puţin încă un film gay. Categoria e considerată mică, audienţa scade când e trecută rapid printre alte premii mai importante, dar statueta e aceeaşi.

‚The New Tenants’ a luat în 2010 Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficţiune. Iar noi am fost indiferenţi. Cu întârziere, ne putem bucura fiindcă personajele principale ale acestui mic film formează un cuplu gay recent mutat într-o clădire cu mulţi vecini ciudăţei, care nu se mai opresc să bată la uşă.

Ideea este bună, filmul e surprinzător de nefuncţionabil şi prea puţin surprinzător. Dar politic, putem să ne bucurăm de el şi să îl luăm ca un bun început pentru Oscarurile din 2011. Aruncaţi o privire mai jos.

Partea 1



Partea 2



Te-ar putea interesa
Top 10 filme de scurt-metraj cu tematică gay
Probleme de identitate gay
Serile Filmului Gay în octombrie la Cluj

Probleme de identitate gay

Suntem obişnuiţi ca personajele principale din filmele gay pe care le urmărim să aibă probleme cu identitatea lor sexuală de cele mai multe ori din cauze de natură religioasă. În filmele ‚Head on’ şi ‚La mission’, eroii principali provin dintr-o familie greacă şi mexicană. Problemele de identitate sunt astfel cauzate din alte motive.

Head On (1998)

În ‚Head on’ al Annei Kokkinos, Ari ( Alex Dimitriades) niciodată nu simte că presiunea vine la nivel religios. A fi gay însă s-a încimentat cu a fi greşit în societatea greacă tradiţională din Melbourne. O mătuşă care îşi bănuieşte nepotul nu începe să îi predice despre Dumnezeu, ci doar insistă „să îşi găsească o fată şi să se căsătorească”, după care „poţi face ce vrei”. Să îşi găsească o fată nu ar fi atât de greu cu chipul său drăguţ, fetele chiar se ţin după el, dar în afara ringului de dans, relaţiile nu par să se lege. În schimb, din priviri multe lucruri se leagă, mai ales după ce Alex capătă curaj cu ajutorul diferitelor prafuri. Întâlnirile clandestine la colţ de stradă îl bagă într-o şi mai mare confunzie. Ceea ce a pornit de la a fi o problemă de tradiţie riscă să îi dărâme viaţa, totul înainte ca „dificultatea” sa să devină „problema altora”. ‚Head on’ rămâne familiar genului, singura surpriză producându-se înainte de final, iar asta e problema unui film care deţine un personaj interesant într-o cultură necunoscută, dar care se pierde în nehotărârile şi lipsurile autoarei. La nivel subiectiv, pentru gay-ii de origine greacă, filmul ar putea fi ideal.



La mission (2009)

Chiar dacă Benjamin Bratt ( cel mai bun rol al său) interpretează o persoană credincioasă, atunci când acesta află că fiul său este gay ( într-un mod uşor prostesc) nu neapărat credinţa afişată atât de ostentativ, inclusiv pe propia maşină ( uşor manelistică şi kitchoasă), îl face să îşi renege propiul fiu. Totul e discutabil, dar personajul său Che nu pare genul care să se apuce să recite din Biblii traduse şi interpretate ( cel puţin din imaginea pe care o mai am despre film). E altceva, pe care nu neapărat ajungem să îl cunoaştem în acest film independent al lui Peter Bratt. Şi dacă Che e mai greu de definit, atunci societatea din care face parte rapid începe să îşi arate homofobia. Din fericire, fiul Jeese ( Jeremy Ray Valdez) a trecut peste problemele sale de identitate, pe care probabil le-a avut înainte de începerea acestei poveşti, iar cel care trebuie să îşi depăşească propia confuzie este chiar părintele. ‚La mission’ deţine o naraţiune interesantă, care produce emoţie, dar are destule şanse să şi plictisească. Ea încă nu e atât de clar definită pentru a veni în sprijinul spectatorului. Dar, din nou, la nivel subiectiv, filmul ar putea să însemne mai mult pentru cineva care provine din societatea latino-americană.



La ambele titluri mai rămâne de aflat dacă cele două societăţi despre care ele vorbesc au sau nu propiile filme cu tematică gay. Dacă da, atunci aceste încercări internaţionale se prea poate să fie indiferente publicului pentru care au fost gândite, adică cel internaţional, şi asta din defecte artistice.

Te-ar putea interesa
Prick up your ears
Serile Filmului Gay în octombrie la Cluj
Chloe

Cine este bărbatul din imagine?

Am tot scris de el în ultima perioadă, mai ales fiindcă aşteptăm să îl vedem în două ( 3, după interes) filme şi, cel puţin din punct de vedere gay, cu siguranţă acesta a devenit interesant şi altceva venind dispre Hollywood. În mod surprinzător, acum îl putem vedea şi îmbrăcat în haine de femeie pe coperta revistei pentru persoanele transgender ‚Candy’.



Dacă nu v-aţi dat seama până acum, atunci vă anunţ că bărbatul travestit din imagine este nimeni altul decât James Franco, pe care îl veţi putea vedea în 'Eat Pray love' din 15 octombrie în cinematografele din România.

În altă ordine de idei, superstarul italian Tiziano Ferro a declarat pentru ediţia italiană a revistei Vanity Fair că este gay şi singur. Artistul urmează să îşi lanseze o biografie la sfârşitul anului. Ceea ce ne duce cu gândul la Ricky Martin. Ce s-a mai întâmplat cu el? Credeam că ieşirea din cuib va însemna şi revenirea pe scena muzicală mondială, dar deocamdată nicio urmă de el.

Te-ar putea interesa
Trailer : James Franco în biografia Howl
James Franco este, studiază, filmează, scrie gay
Howl (2010) - preview

Prick up your ears

Atunci când John Orton ( Gary Oldman) şi Kenneth Halliwell ( Alfred Molina) s-au întâlnit, cei doi era nişte necunoscuţi homosexuali britanici într-o perioadă în care a fi homosexual era încă ilegal, visând să fie artişti. Primul se visa actor, insistând deşi era avertizat de lipsa talentului. Al doilea se dorea un scriitor de succes cu un background ce îl recomanda, dar cu scrieri pe care lumea le trecea cu vedere. 10 ani „de educaţie” mai târziu, dintre care 6 luni la închisoare pentru un delict intelectual, John devine Joe, un scriitor de succes care îşi fabrică o biografie bună pentru un artist, cam cum Kenneth avea deja, în timp ce Kenneth se mulţumeşte cu postura de asistent personal al partenerului care de mult a încetat să îi mai fie iubit. De fapt, ar fi bine dacă s-ar mulţumi, dar nu o face.

Filmul ‚Prick up your ears’ începe cu o crimă, căreia îi urmează una din cele mai interesante şi curiose biografii a unei relaţii, mai degrabă decât a unui scriitor de succes. Stephen Frears ( dezamăgitorul My Beautiful Laundrette) are material destul pentru un film horror despre o relaţie disfuncţională, dar el preferă să arate întocmai funcţionalitatea ciudată a acestei relaţii „ucigătoare”. Alfred Molina face rolul carierei sale, cu mult înainte de a ajunge în roluri standard şi secundare, iar Vanessa Redgrave e povestitoarea ideală. Titlul are subtext gay, „urechile” fiind doar un cuvânt de acoperire care rezonează tot gay. Filmul este atât de bun, încât nu ştiu cum de a picat în anonimat.

Vizionaţi un trailer aici.

Te-ar putea interesa
Terapie prin sex
Cine este Lisbeth Salander?
Were the world mine – un muzical gay

Terapie prin sex

James ( Paul Dawson) şi Jamie ( Pj DeBoy) formează un cuplu de mai bine de şase ani, însă problemele i-au ajuns din urmă, motiv pentru care, cu nu o foarte mare deschidere, caută să îşi lărgească orizontul, redefindu-şi relaţia ca una deschisă. În vizită la consiliera de cuplu Sofia ( Sook Yin Lee), aceştia reuşesc să producă o confesiune din partea îndrumătorului lor. Sofia nu a avut niciodată un orgasm, un lucru cel puţin un pic ciudat pentru meseria pe care o are. De aceea ei îi fac acesteia cunoştinţă cu ‚Shortbus’-ul. Aici ea găseşte persoane eliberate, dar şi persoane strâmtorate, care nu ştiu sursa problemelor lor.

Personajele din cel de-al doilea film de lung metraj al lui John Cameron Mitchell, autorul kitsch-osului perfect ‚Hedwig and the angry inch’, fac terapie prin sex, cu toate că problemele lor nu sunt neapărat de ordin sexual. Dar aşa cum problemele sexuale sunt uneori cauzate de dificultăţi emoţionale, aşa şi problemele emoţionale pot porni de la dificultăţi de ordin sexual. Astfel că această căutare a personajelor spre rezolvarea propiilor probleme are sens. Pe undeva, prin jurul lor, printre toate persoanele care fac sex sau doar privesc, se găseşte cheia către rezolvare.

Prezentat în cadrul festivalului de la Cannes, ,Shortbus’ e cunoscut mai ales pentru imaginile sale explicite. Dar faptul că actorii chiar fac sex pe ecran nu e întocmai cel mai important lucru. Căutarea personajelor, jocul acesta cu emoţiile lor este adus pe peliculă cu atâta deschidere încât spectatorul va fi mult mai captivat de acţiunea sa energică decât de partea erotică. Iar New York-ul de după 2001 are parte de un fel de renaştere la finalul filmului.

Dar în acelaşi timp imaginile explicite sunt acolo şi ăsta e un câştig necesar de menţionat. Într-o lume a Hollywood-ului în care totul trebuie să se încadreze în nişte limite create de industrie, e important că viziunea artistică a cuiva încă mai reuşeşte să nu fie cenzurată. E terapie prin sex pentru Hollywood, cu un rezultat foarte bun.

Vedeţi un trailer aici.

Te-ar putea interesa
A Jihad for love - gay şi musulman
Personalitati gay pe GayForToday
The Celluloid Closet (1996)

James Franco este, studiază, filmează, scrie gay

James Franco nu este gay, dar este unul din actorii foarte familiari şi foarte prietenoşi cu lumea artistică gay. Joacă roluri gay ( Scott Smith în Milk, Allen Ginsberg în Howl şi, pe jumătate, James Dean în biografia de televiziune cu acelaşi nume), studiază tot ce se poate, inclusiv gay related şi apoi le şi pune în practică.

Filmul său de scurtmetraj ‚The Feast of Steven’ a câştigat anul acesta premiul Teddy, acordat de comunitatea lgbt, la festivalul de la Berlin, iar în ‚The Clerk’s Tale’ personajul principal este tot gay. Nu în ultimul rând, James Franco este şi un scriitor, care îşi va lansa prima serie de povestiri luna aceasta. O primă poveste a fost publicată în Esquire şi chiar dacă povestea nu e gay, scriitorul nu se poate abţine de la a aduce vorba de gay.

Vedeţi câteva imagini ( NSFW) din ‚The Feast of Steven’ aici şi citiţi povestea pe Esquire.

Credit foto

Te-ar putea interesa
Serile Filmului Gay în octombrie la Cluj
Chloe
FILM : Humpday

Serile Filmului Gay în octombrie la Cluj

Între 11 şi 17 octombrie, pentru o săptămână, Cluj-ul devine centrul gay al României, unde se va desfăşura a şaptea ediţie a evenimentului ‚Serile Filmului Gay’. Filme interesante ( o mai atrăgătoare selecţie faţă de anii precedenţi), expoziţii, dezbateri, petreceri, premii, toate fac parte din programul acestui an, publicat mai jos.

Luni 11 Octombrie

09.00 - 22.00 - Meeting Point (Zig Zag Pub)

10.00 - 11.00 - Outreach

11.00 - 13.00 - Cort informativ

13.00 - Conferinţă de presă

13.30 - "Să colorăm împreună cerul Clujului" - sute de baloane colorate vor fi lansate pe cerul Clujului, dând startul ediţiei a şaptea a festivalului internaţional de film SERILE FILMULUI GAY

18.00 - 22.00 Proiecţie de gală ( Cine-club "Roland Garros")

19.00 - 22.00 Proiecţie de filme în competiţie (British Council)

22.00 - Vernisaj expoziţie foto (Zig Zag Pub)

22.30 - Cafeneaua Cinefililor (Zig Zag Pub)

Marţi 12 Octombrie

09.00 - 22.00 - Meeting Point (Zig Zag Pub)

10.00 - 11.00 - Outreach

11.00 - 13.00 - Cort informativ

17.00 - Vernisaj expoziţie foto (British Council)

18.00 - 22.00 - Proiecţie de filme în competiţie (Cine-club "Roland Garros" si British Council)

22.00 - Cafeneaua Cinefililor (Zig Zag Pub)

Miercuri 13 Octombrie

09.00 - 22.00 - Meeting Point (Zig Zag Pub)

10.00 - 11.00 - Outreach

11.00 - 13.00 - Cort informativ

13.00 - 15.00 - Living Library @ British Council - librărie vie

17.30 - Expoziţie: Show & Tell (British Council)

18.00 - 22.00 - Proiecţie de filme în competiţie (Cine-club "Roland Garros" si British Council)

22.00 - Cafeneaua Cinefililor (Zig Zag Pub)

Joi 14 Octombrie

09.00 - 22.00 - Meeting Point (Zig Zag Pub)

09.00 - "Despre homosexualitate" - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii "Babel-Bolyai" Cluj-Napoca

10.00 - 11.00 - Outreach

11.00 - 13.00 - Cort informativ

16.00 - 17.30 - Dezbatere la o cafea: "Societatea civilă - pion în promovarea diversităţii" - vor fi invitate ONG-uri clujene şi instituţii publice locale şi centrale (Cluj Community Center)

18.00 - 21.00 - Proiecţie de filme în competiţie (Cine-club "Roland Garros" si British Council)

22.00 - Gulas Party

Vineri 15 Octombrie

09.00 - 22.00 - Meeting Point (Zig Zag Pub)

10.00 - 11.00 - Outreach

11.00 - 13.00 - Cort informativ

18.00 - 22.00 - Proiecţie de filme în competiţie (Cine-club "Roland Garros" şi British Council)

22.00 - Drag Queen Special Show cu "VEVERIŢELE VESELE" & Party (Club Roland Garros)

Sâmbătă 16 Octombrie

11.00 - "Noi nu suntem împotriva naturii!" - acţiune ecologică de curăţare a Clujului (ediţia a-II-a)

18.00 - Dezbatere la o cafea - PSI România: "Suntem in stare?"

22.00 - Gala Premiilor Gay din România (Club Roland Garros) urmat de un super-party tematic, marca PSI România: GLOW IN THE DARK

05.00 - After Party (Zig Zag Pub)

Duminică 17 Octombrie

14.00 - Demonstraţie culinară

18.00 - Turul de onoare - proiecţia filmelor câştigătoare SFG 2010 (Cine-club "Roland Garros")

21.00 - Party (Zig Zag Pub)

Pentru mai multe detalii şi eventualele modificări intraţi pe site-ul oficial.

Te-ar putea interesa
Evenimentele gay ale anului 2009
Interviu cu Tudor Kovacs ( activist gay)
Tudor Chirilă, uşor homofob

Chloe

Amanda Seyfried e la al patrulea film din ultimile 12 luni de pe ecranele ( americane). Succese ( cel puţin medii) de box office, acestea asigură actriţei oarecum de categorie B o ascensiune la Hollywood. Dar atâta timp cât nu îşi face prieteni criticii, continuitatea acesteia e uşor de pus sub semnul întrebării, ceea ce ar fi de nedorit, având în vedere că pare o persoană pe care nu o poţi decât simpatiza.

‚Chloe’ este unul din aceste patru filme, chiar cel mai slab la încasări. Asta nu îl face mai slab în general. Cu siguranţă găsim mult mai multe motive pentru care să îl preferăm în faţa unui ‚Jennifer’s body’. Unul dintre ele e uşor de intuit : iconul gay Julianne Moore la cel mai gay ( sau să spun lesbian) rol al său de până acum. Altul ar fi Liam Neeson, de la care însă nu vom mai accepta roluri slabe pentru mult timp .

Realizat după filmul francez ‚Nathalie’ ( nu neapărat mai bine cotat), ,Chloe’ ne-o prezintă pe Julianne Moore în rolul lui Catherine, o femeie de vârsta a doua care bănuieşte că soţul ei este mai prietenos decât trebuie cu femeile din jurul său. Pentru a vedea cât de prietenos poate fi, aceasta angajează o prostituată, potrivită mai degrabă fiului său adolescent, care să flirteze cu el, urmând ca apoi ea să îi povestească reacţiile lui. Povestirile lui Chloe ajung să fie foarte grafice, ducând jocul şi mai departe, pe un tărâm ( cică) şi mai necunoscut.

În realitate, filmul este mult prea comun pentru a ajunge pe un tărâm necunoscut. Dar cu asemenea actori, vizionarea lui nu e foarte grea. Pentru o scenă chiar, filmul devine foarte agreabil. Scena, una de un erotism foarte bine realizat de regizorul Atom Egoyan, ni le prezintă pe actriţele din rolurile principale în nişte ipostaze nu foarte comune în filmele hollywoodiene.

Motive pentru care filmul merită văzut există ( actorii, scena erotică), motive pentru care nu merită vizitat de asemenea. Dacă se alege vizionarea, ea însă trebuie să se întâmple în perioada următoare, înainte ca filmul să ajungă un anonim din filmografiile unor actori importanţi.

Te-ar putea interesa
Julianne Morre scene lesbiene în CHLOE ( Vezi trailer)
Trailer : The Kids are all right (2010)
Trailer Burlesque