Negarea

In viaţa unui homosexual este de neevitat negarea. Ea vine pur şi simplu odată cu privirea spre societate. In momentul în care societatea este incapabilă de aţi oferi răspunsurile de care ai tu nevoie, răspunsuri care oricum nu te scutesc de negare, ci poate doar iţi fac mai usoară trecerea spre acceptare a propiei persoane aşa cum eşti, te poţi întâlni cu diferite experienţe, care într-un final pot duce la o depresie. In momentul acela, ţi se poate întampla ce mi s-a întamplat mie.

Cred că am ştiut întotdeauna că sunt gay, dar foarte multă vreme a fost şi usor de evitat. Vine însă o anumită vârstă în care a evita nu mai este o soluţie, nu mai rezolvă problema. Lucrurile se întâmplă chiar şi fără tine. Toată lumea din jurul tău creşte, iar tu rămâi pe loc. M-am lovit de negarea cea mai de preţ la începutul clasei a 9a. Am crezut că voi reuşi să mă integrez într-un mediu social bărbătesc, dar planurile de acasă nu se potrivesc aproape niciodată cu lucrurile care se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Cea mai usoară soluţie, în acel moment, a fost să strâng totul în mine. Problema este că atunci când s-a umplut, s-a întâmplate ce se întâmplă în astfel de cazuri, şi anume, durerea iese pe afară, te loveşte pe dinăuntru si scapă puţin câte puţin în acţiuni anti-sociale, în devieri de comportament. Am devenit o persoană total anti-socială. Depresia a pus încet încet mâna pe mine, acaparându-mă total. Nu ştiu cât de mult s-au interesat părinţii mei, dar probabil că prea putin, de altfel ceva obisnuit în ziua de azi.

Negarea în cazul meu s-a transformat în darea vieţii peste cap. Sigur că au mai existat şi alte probleme pe lângă negare, dar nu cred că este un caz singular apariţia problemelor în cazul adolescenţilor români şi nu numai. Nu este tocmai ţara cea mai înţelegătoare, locul în care eşti sprijinit în permanenţă. Cred că am devenit ceea ce se poate numi "un adolescent invizibil". Iată un text notat acum câţiva ani:

" Cum e să fii invizibil? Să fii invizibil înseamnă că eşti prezent, dar nu eşti prezent; să crezi că ştii ce se întâmplă, dar niciodată să nu poţi fii sigur. Inseamnă să taci şi să asculţi, să vezi, dar să nu spui nimic din ce ai văzut, fiindcă nu ai cui; să tragi o concluzie, dar să o ţii numai pentru tine; să faci paşi, dar care să nu fie observaţi, ci doar ştersi, acoperiţi; să cazi, iar lumea cel mult să te ocolească; să exişti doar pe hârtie; să plângi, iar lacrimile tale să fie considerate ploaie în vânt; să râzi, dar nimeni să nu râdă alături de tine; să scrii şi nimeni să nu te citească; să câştigi, dar nimeni să nu se bucure alături de tine; să pierzi, iar nimeni să nu te consoleze; să ştii toate astea, dar să nu faci nimic; să încerci, dar nimeni să nu te ajute. "

Mi-ar fi plăcut să spun ca aceasta a fost forma maximă de depresie, dar nu a fost. Nu a fost doar o depresie semi-romantică.

Nu ştiu dacă povestea mea este povestea multora dintre voi, dar mă gândesc că ar putea fi povestea unor alţi adolescenţi. Negarea, în cazul meu, a mai durat destul de mult timp. Intr-un final, am renunţat la ea, dar nu am putut renunăa atat de uşor la depresie şi la barierele impuse de societate. Acum vine întrebarea, cum a fost negarea pentru voi?

Pe aceeaşi temă citeşte:

Mai ştiţi cum era când eraţi adolescenţi?
Tocilar sau fetiţă
Muzica adolescenţei mele