Tocilar sau fetita?

V-am promis ca incep sa povestesc despre adolescenta mea. Iata-ma azi la start. Cred ca inceputurile adolescentei mele vin pe la sfarsitul gimnaziului. Cum eram atunci? Ei bine, un baiat timid, dar inca neatins de gandurile negarii absolute, care isi petrecea timpul mai ales printre fete. Cred ca in cazul meu mitul functiona. Eram mai apropiat de fete, imi gaseam mai usor loc printre ele. Intotdeauna s-a intamplat asa, inca de cand ma pregateam sa merg la scoala. Chiar si atunci ma jucam cu fete, saream coarda cu fetele, imi petreceam timpul alaturi de fete, iar baietii de la scara blocului observau asta, numindu-ma "fetita", mai tarziu gasind si alti termeni.

Bineinteles ca apropierea mea de fete nu a fost greu de observat nici de colegii mei, colegi, care majoritatea, se credeau "stapanii cartierului" (ca sa zic asa). Am facut gimnaziul intr-o scoala in care te intalneai cu destul de multi baieti "de cartier". Eu ii ocoleam pe cei care erau de ocolit si pe care puteai sa-i ocolesti, dar peste cei din clasa mea vrand nevrand tot dadeam. Din toti acesti colegi, pastram legatura cu foarte putini, in general cu cei care mai dispuneau si de cativa neuroni functionali prin capuletele lor si cu care puteam gasi un subiect de conversatie neutru, care sa nu aiba legatura cu fetele.

Apropiat de fete si doar de cativa baieti, cu note frumoase si dragute, dar in acelasi timp un temator, ma gaseam intre doua mituri : tocilar sau "fetita"? Imi amintesc destul de amuzat aceste intamplari, dar cred ca nu este un zambet intreg, fiindca in perioada aceea am tras ceva. Aveam deja mari dificultati in ceea ce priveste propia mea sexualitate, dadusem peste negare. Ma uitam dupa baieti, pe vremea cand ceilalti baieti intorceau capul dupa fete, un fenomen neinteles pentru mine. Cautam solutii ca sa am o viata "normala", dar punctul cel mai important atins in acest plan de a avea aceasta viata "normala" a fost incercarea de a avea o relatia cu o fata, lucru care nu s-a intamplat, ceea ce a dat puterea necesara celor doua mituri pentru a merge mai departe. Imi amintesc ca am mai incercat sa ma uit la fete cu dorinta, dar mi se pareau cel putin neinteresante. Pur si simplu nu functiona.

Eram omul perfect dupa care se copiau temele, dar si baiatul-fetita care gasea de 1 martie pe banca sa foarte multe martisoare. Toate astea pana cand s-a incheiat clasa a8a. Apoi negarea m-a prins si mai mult, desi am scapat de mitul "fetitei". Cred ca aici am devenit pur si simplu un ciudat. Cat despre mitul tocilarului, nu am fost niciodata tocilar, pur si simplu ma gaseam intr-o clasa mai slaba.

Am asteptat sa termin clasa a8a, cu speranta ca acest final va insemna si un nou inceput. Imi facusem multe planuri, planuri bazate pe negarea mea, care n-au avut timp nici sa intre in actiune. Toate astea au dus la ceva ce se numeste 'depresie'. In fine, despre asta alta data. Revenind la sfarsitul clasei a8a, atunci cand inca visam la schimbare. E ciudat cum reusim sa cream o speranta, uneori din nimic, atunci poate din naivitate, de care tinem ani la rand. Iata cateva randuri scrise de un adolescent visator:

"Asculta ... asculta sunetul, sunetul scos de o chitara neatinsa. E ... nou.
Asculta ... asculta ritmul, ritmul pasilor facuti de noi. E ... grabit.
Asculta ... asculta linistea dinaintea sunetului. E ... calda.
Asculta ... asculta pasul tau pasind. E ... nerabdator."

Cred ca eram nerabdator, indiferent de toate, nicidecum tocilar sau "fetita". Voi cum erati la inceput?