Ganduri la fericire ( partea a treia)

Citeste partea 1 si partea a doua.

- In sfarsit ai aparut? Pot sa stiu pe unde umbli? il intampina Amalia pe Emanuel din scaunul pe care de obicei se afla cel ce acum isi lasa copiii in grija unui angajat.
- Ce se intampla cu tine? Nu stiai ca trebuie sa ridici copiii de la scoala?
- In timp ce tu ce faceai …? Ma intrebi ce se intampla cu mine? Ce se intampla cu tine? Ai obosit? Fiindca eu am obosit. A, nu. Ai descoperit un nou inteles pe care vrei sa il oferi vietii tale si uiti ca ai o familie, o sotie care asteapta … asteapta de ceva timp sa ii oferi putina dragoste, o mangaiere si tu nu ii oferi nici macar o explicatie pentru ca dispari fara nici un semn de viata?
- Am gresit.
- Hm, urmat de un suspin. Spune-mi ceva nou. Spune-mi de ce m-ai obligat si pe mine sa fac o greseala? Fiindca e de inteles cand gresesti. Dar vii, iti ceri iertare si incerci sa nu mai gresesti. Nu obligi pe altii sa greseasca, lasandu-i sa greseasca, dandu-le impresia ca nu au gresit, ci doar ca exista anumite temeri pe care nu ar fi trebuit sa le am. Asa ca daca ai o explicatie, spune ceva de genul „Sunt un fricos” sau „Sunt un nenorocit” sau poate „Iarta-ma iubire. Mai iarata-mi-o si pe asta. Iti promit ca data viitoare cand te insel o voi face cu o femeie”.
Cuvintele Amaliei il daramara pe Emanuel.
- Credeai ca nu stiu? Credeai ca sunt o sotie proasta, al carui singur scop in viata este sa mearga la cumparaturi, sa iti asculte deciziile si sa te sprijine in ele? Puteam sa fiu asta, daca mi-ai fi spus de vreo decizie. Dar adevarurile despre tine le spun scrisori primite de tine de la vechi „amici”, ca si colegul tau de liceu, Andrei.
Amalia da din cap dezaprobant.
- Nu te-am inselat niciodata.
- Mi-ai inselat asteptarile … asteptari pe care tu mi le-ai creat, tu ai vrut sa mi le fac. Acum nu mai am nimic. Am ramas singura, o femeie depresiva fara pic de incredere in cine este ea, mama a doi copii pe care nici nu mai cred ca stiu cum sa-i cresc.
- Dar stii ca nu e adevarat.
- Inceteaza. Asta nu e un dialog. Ultimul lucru de care mai am nevoie la tine e sa aud alte vorbe. Vreau fapte.
Scoate tubul de pastile.
- Ti-l las tie. Poate crezi ca sunt egoista, dar nu sunt. Vreau sa imi demonstrezi ca esti slab, ca nu eu sunt de vina, ci tu. Altfel, … nu mai e nevoie sa-ti spun. Imi voi deschide telefonul. Daca nu voi primi un apel, sa ai grija de copiii nostri.
Amalia vrea sa plece, Emanuel cauta sa o impiedice, dar aceasta il impinge si fuge in liftul ce se inchide. Emanuel ramane pe dinafara privind ochii speriati ai propiilor copii.

Ramas singur in birou Emanuel pivea cu tristete un telefon care nu mai vroia sa ii faca legatura cu cel pentru care decisese sa se schimbe. Ii auzise explicatiile scurte, nemultumitoare din punctul sau de vedere, si acum privea prin geamul imens al biroului catre o lume zgomotoasa. Mereu se situase in afara ei, poate si pentru ca de cele mai multe ori o privise din acest punct inalt. Departe era acum de el si discutia violenta pe care o avusese cu sotia lui, totul era departe. Se simtea instrainat chiar de el insusi, din nou avu acea senzatie din anii adolescentei sale. „O umbra nemuritoare intr-o lume a luminilor!” zambi amar, apoi izbucni intr-un ras nevrotic ce dura cateva secunde. „Ceva din mine a stiut mereu ca asa se va sfarsi. Sa fiu al naiba! In toata viata mea am avut dreptate de fiecare data, fara nicio exceptie. Macar acum as fi preferat sa fie altfel…” se indrepta catre marginea camerei de unde lua tubul cu pastile. Se aseza confortabil pe scaunul lui din piele maronie si isi indrepta din nou privirea spre oras. „Nu te invinovatii pentru nimic, sper sa nu plangi, nu a fost niciodata vina ta!” trimise el un gand fugar pentru cea care ii fusese sotie in acei ani. „Cat despre tine…nu e nici vina ta. Unii oameni traiesc o viata intr-o clipa, asa a fost si in cazul meu… si pentru acea clipa iti multumesc. Ramai cu bine cer albastru al sufletului meu!” apoi incepu sa ia, una dupa alta pastilele din flacon. Facea acest lucru zambind, amintindu-si de zilele in care se bucura pentru bomboanele primite de la parinti. Ultimele ganduri inainte de a adormi… „Sunt prea obosit pentru a-mi da seama daca are dreptate…”


Si iata-ne o seara mai tarziu deasupra aceluiasi cer plin de stele, privit acum de o Amalia aflata pe marginea unei goale naturii. Privea telefonul, dorindu-si sa fi avut inca la ea pastilele pe care li le lasase lui. Asteptarea ar fi fost putin mai dureroasa ... ar fi putut regreta ca isi ia viata in timp ce lua o pastila, in timp ce urmatoarea ar fi ajuns in prapastie. Acum, nu putea decat sa astepte ca telefonul sa sune ... sau ca el sa nu sune. Ii trecea prin minte planul cu care plecase de acasa, acela de a vorbi cu el, de a-i reprosa toata ruperea ei de cele placute sufletului si apoi sa foloseasca pastilele pe care li le lasase lui, in semn de razbunare, lasandu-l sa isi faca procese de constiinta toata viata. Cand telefonul suna, intelesese ca ea va fi aceea ce va trai ce ii pregatise lui.

Gandurile la fericire ce nu aveau sa mai vina niciodata.