Un alt fel de prieten

Săptămâna trecută am vizionat împreună cu Florin “Marley and me”, un film despre un cuplu care înainte de a avea un copil consideră că un pas mai potrivit ar fi acela de a lua un căţeluş ca membru al familiei. Povestea celor doi va fi din acest moment legată de viaţa acestu căţel, el le va fi alături în momentele frumuoase dar şi în clipele dificile pe care oricare din noi trebuie să le înfrunte. Filmul a primit de la mine punctaj maxim aşa că vi-l recomand şi vouă.

Oricum filmul mi-a amintit de finalul clasei întâi. Atunci am ales dintre căţeluşii din faţa blocului, de doar câteva luni, pe cel mai grăsuţ şi simpatic, pentru a-l duce la ţară la bunici. Îmi aduc aminte cum în prima seară a plâns, fiind departe de fraţii lui însă mai ştiu şi că începând cu a doua zi a fost fericit. Cât era mic îl plimbam într-o basculantă pe care o trăgeam după mine peste tot. Urcam dealurile cu el aşezat pe cap şi ţinându-l cu grijă de lăbuţe. Dacă mâncam la umbra teiului trebuia să împart cu el măcar o parte din ce aveam în farfurie.

După câţiva ani, în care mare parte din vacanţe le petreceam acolo, a existat o perioadă de 3 sau 4 în care nu am mai putut merge. Aşa că la reântâlnirea mea cu el aveam emoţii. Însă nu erau justificate, m-a recunoscut de la distanţă şi a sărit pe mine mai mai să mă doboare. Când tata a plecat într-o călătorie, căţeluşul acum deja mare, a simţit că nu îl mai putea vedea un timp aşa ca a intrat efectiv în maşină si l-a “pupat” pe tata aflat la volan din cap până-n picioare.

Aştepta în fiecare vineri împreună cu bunicul să vina autobuzul şi înainte ca bunica să coboare, urca să o caute printre pasageri. Era cunoscut de toţi şoferii iar într-un an a intrat chiar după bunici în biserică. Aici un preot îngăduitor l-a stropit cu apă înmuiată în busuioc, la fel ca pe toţi ceilalţi.

Chiar înaintând în vârstă a rămas la fel de vesel. Singura diferenţă se observa atunci când îl îndemnam să îmi sară pe piept. Dacă înainte ajungea cu lăbuţele până pe umerii mei, acum abia reuşa să treacă de genunchi. Îl ajutam eu însă şi părea mulţumit.

A fost otrăvit de două ori şi în ambele cazuri a scăpat cu o cură de lapte călduţ. Îi plăcea să alerge după biciclete, se temea de pocnitori şi tunete, adora să mănânce aproape orice primea! Vara trecută a împlinit 16 ani, buncii spuneau că dacă ei vor muri el va sta lângă mormintele lor. Nu vom ştii dacă aşa ar fi fost, însă e cert că el se odihneşte în aproprierea grădinilor prin care alerga cu plăcere indiferent de anotimp.

Somn usor căţeluşul meu!

Voi ştiţi un caz asemănător?