duminică, 8 februarie 2009

Dorian si Rares

Publicat de FLORIN la 08:33
" Ceva nu e in regula." isi spunea el. " Ceva nu se potriveste.". Il privea pe Rares.

Sa ne reintoarcem acum 17 ani. Pe atunci, Dorian avea 17 ani si era un tanar adolescent ca toti ceilalti, cu o mica deosebire, era atras de colegi si nu de colege. Si cu toate astea era senin cu el insusi. Nu isi incarca mintile cu idei existentiale, desi nu ii erau tocmai indiferente. Il pasionau intr-o oarecare masura. Pe ascuns, il pasiona si profesorul de literatura. Unii colegi il luau peste picior, cand il vedeau cu Eminescu la brat, dar el se retragea la geamul de pe culoar, isi dadea parul castaniu, putin lung pe spate si se lasa prins de vraja poeziei, de vraja dragostei la care in secret visa si el. Uneori, ii mai atragea atentia si un coleg ce se misca pe culoarul brusc destul de gol, incat ar fi putut sa il strige, dar nu vroia nimic mai putin decat dragostea adevarata. Si cumva, stia ca baiatul acela banal nu era el. Asa ca revenea la poezie.

Poezie ce o sorbea, ii simtea gustul, dupa care o pastra pentru analiza, pe care bineinteles o facea cu profesorul de literatura. Dezinteresul celorlalti colegi ii ofereau impresia ca sala e goala, ca e numai a lui si a profesorului sau, ca profesorul se afla acolo exclusiv pentru el, dar sforaitul cuiva ori incercarea profesorului de a mai atrage pe cineva in dezbatere il zguduiau exact cand ar fi vrut sa treaca de analiza poeziei.

Cand ultimul clopotel rasuna in cladirea scolii, el isi lua timp, nu se grabea precum ceilalti. Indiferent de anotimp, la fel de strengar si de nedaramat parea. In secret, toti colegii sai il admirau, toti ar fi vrut sa fie ca el, sa aiba putin din personalitatea sa, sa aiba o fata din cele multe care sa se topeasca dupa al lor zambet, asa cum se topeau dupa al lui. Numai ca ei uitau sa zambeasca, nu ca zambetul lor ar fi putut avea ceva legatura cu zambetul sau senin.

Si astfel, intr-o zi de iarna, cand troienele inca mai se formau, el mergea la fel de linistit prin zapada pana aproape de genunchi, cand, in fata lui, Rares aparu si disparu in zapada in aceeasi clipa. Dorian s-a oferit sa il ajute pe acest biet baiat, cu parul negru, scurt, tuns neregulat, cu privirea cam speriata. Invata in aceeasi scoala cu el, dar isi petrecea pauzele mai mult in salile de clasa decat pe culoar, astfel chipul nu ii parea familiar. De nu ar fi fost acolo Dorian, stangacia lui Rares l-ar mai fi adus cel putin o data jos. Aproape ca Dorian l-a reglat ca pe o papusa din vitrina. L-a ajutat sa se ridice, apoi s-a oferit sa il echilibreze, i-a ridicat mapa, i-a aranjat fularul si s-a aplecat dupa caciula-i si i-a pus-o cu grija pe cap.
- Acum zambeste. Rares ramase un pic mut de intreaga scena, iar cerinta, cum o vedea el, ii luase glasul definitiv. Dar Dorian se afla acolo.
- Eu sunt Dorian, iar Dorian intinse mana spre necunoscut. Cu intarziere, Rares se prezenta si el. Incantat de cunostinta, Rares. Unde te duci?
- La scoala. Am uitat ceva.
- Daca vrei, te insotesc.
- Nu e nevoie. Oricum, multumesc, spuse Rares, grabindu-se sa plece. Dar Dorian il urmeaza.
- Insist. De altfel, nimeni nu vrea sa ajunga prea la timp acasa... Sau tie iti place?...

Conversatia se poate sa fi fost banala, daca se poate numi conversatie. Dorian punea intrebarea si de cele mai multe ori oferea si raspunsul. Rares il completa cu un "da", cu un "nu", multi "nu stiu" si pe parcurs cu alte intrebari la intrebarile lui Rares. Dar pana nici asta nu a reprezentat o bariera. Atat putea Rares in acel moment, cu toate ca privirea lui Dorian ii oferise in acele clipe mai multa incredere in el decat poate avusese de-a lungul intregii sale trairi. Dar ezitarea lui Rares combinata cu increderea, bucuria, necunoscutul ce se vedea in a sa privire il cuceri pe Dorian, incat il condusese pana acasa.
- Ne vedem maine la scoala, urmat de un sarut pe ambii obraji. Rares dadu din cap instinctiv, fara sa constientizeze. Apoi, ramase in usa si il privi pe Dorian cum se indeparteaza, prinzand o privire de neinteles, ce-l facu sa ramana in usa pana cand mama sa il trezi din visul in care cazuse.

Dorian cazuse si el intr-un vis, poate de aceea nu auzi claxonul masinii ce suna in disperare pe zapada alunecoasa, capatand astfel vorbele de rau ale soferului aflat la un pas de a lua viata cuiva. El, la fel de senin, continua insa drumul spre casa, unde, aflat in refugiul sau, il lasa pe Eminescu pentru a porni cu gandul spre noul sau cunoscut, Rares. Acum, poezia se asternea in gandul sau, avand nevoie doar de o coala alba pe care sa isi astearna sentimentul ce alta data il cauta in poeziile lui Eminescu, ce il analiza cu profesorul de literatura. Intr-un fel, ii dadea dreptate lui Eminescu, dar gasise atat de mult altceva de descris din acea privire acum intiparita in minte. Folosea termeni ca dintotdeuana, intotdeauna, pentru totdeauna, pe vecie dedicat unei priviri...privirii lui. Ceea ce el scrisese, era promisiunea pe care vroia ca Rares sa o auda.

A doua zi, Dorian il astepta pe Rares. Nu ii pasa ce parere isi va face despre el, ca poate va crede ca este un pic nebun sau pana si un obsedat, Rares devenise obsesia lui, nebunia lui, inspiratia lui. Rares il vazu, dar nu-si putea da seama, nu intelegea, nu credea, asa ca pornise la drum fara sa priveasca inapoi. Cand se grabea, cand incetinea, dar capul nu vroia sa il intoarca. Iar in acest drum pe zapada, se intampla si ce i se intampla lui de obicei. Aluneca, dar la aceasta alunecare cineva fusese acolo sa il prinda ... Dorian se afla in spatele lui Rares ... Rares se lasa in bratele lui, moale devenind, ca si cum ar fi fost pe punctul de a lesina, dar ceva inca il pastra in lumea constienta. Bratele lui erau vinovate, ochii lui, zambetul lui. Obisnuindu-se prea mult, Rares se lasa prea greu, Dorian aluneca, urmat pe genunchii sai de cel pe care il salva ... la propiu. Rares parea trezit dintr-un vis si incepu sa se miste, sa vrea sa se ridice, dar aluneca din nou. Incerca sa isi ceara scuze, dar cuvintele nu se legau, iar Dorian il trasese jos si cumva, cu caldura, rosti : "Stai". Rares se opri in bratele lui Dorian si atunci intelesese. Dorian vru sa ii ofere sarutul sau, Rares il opri. Dorian ii arata : "Nu e nimeni." si fara sa astepte raspunsul sau il saruta.

Totul era cum nu se poate mai bine. Lui Dorian niciodata nu ii pasese de lumea din jurul sau, erau putini oamenii carora le acorda cu adevarat interes, asa ca deloc ii pasa ca mai nou era vazut peste tot cu colegul cel mic si cam prostanac. Rares, la randu-i, incepu sa uite de lumea din jurul sau. Ochii lui Dorian, prezenta lui ii absorbeau toata atentia. Era lumea lor. Dupa scoala, niciunul nu se mai grabea. De fapt, erau cam ultimii care ieseau pe poarta liceului. Isi luau cat mai mult timp pentru ei doi. In secret, se ascundeau intr-o sala de clasa goala si isi impartaseau sarutarile uneori ore intregi. Eminescu disparuse. Profesorul de literatura ramase singur de-a dreptul. Acum incerca sa il antreneze pe Dorian in analize, asa cum incerca mai demult cu colegii lui. Dar Dorian visa. Si de cele mai multe ori il contrazicea pe Eminescu.

Si astfel, cei doi au ajuns la sfarsitul anului de scoala, moment in care Rares ar fi trebuit sa plece la bunici, numai ca in anul asta nu mai vroia. Dorian, la randu-i, trebuia sa faca acelasi lucru. Dar nici el nu dorea. Dar nu prea aveau de ales. Se aflau la Dorian acasa, si isi dadeau ultimile sarutari. Dorian ii facea promisiunile pe care a vrut sa i le faca inca de la inceput. Rares credea in ele si ii oferea sarutul sau ca dovada a increderii in versurile sale. Si apoi, s-a intamplat.

Tatal lui Dorian a intrat in casa. Dorian pornise muzica si il invitase pe Rares la dans. "Nu ai incredere in mine?" il facu pe Rares sa ii accepte dansul, imbratisarea, sarutul... si atunci, cand ei incercau isi rosteau promisiunile fara sa vorbeasca, tatal lui Dorian intra in camera. Mut pentru un moment, atat de mut incat cei doi nu ii observara prezenta, tatal izbugni intr-un urlet si un "Nu" prelung. Primul care reactiona fu Rares, care incremeni. Dorian, simtind un Rares nestapan pe propiile picioare, incerca sa il pastreze la acelasi nivel cu el, dar cum tatal se repezi incontrolabil intre ei, Dorian il scapa, neavand timp sa reactioneze la imbrancitura puternica oferita de propiul parinte.
-Tu? Tu. Cum ai putut a-mi face una ca asta? Tu?
Rares, incepand, nevoit, sa isi revina incerca sa intervina intre abuscada privirii tatalui asupra lui Dorian. Desi parea inca nesigur, la fel de moale ca in momentul in care "Nu"-ul le-a distrus promisiunile, imbrancitura parintelui iubitului sau nu il trantise jos, astfel ca ajunse din nou langa Dorian, intre privirea lui si a tatalui, care surprins de intreg momentul, parasi camera.
- Totul va fi bine. Sssss. Totul va fi bine.

Imbratisarea lor le oferi ragazul de care aveau nevoie. Acum nu le mai ramanea decat sa astepte, dar asteptarea lor intarzie sa aiba vreun rezultat. Gandul fiecaruia era in acel moment la celalalt ... niciunul nu dorea sa il lase pe celalalt din bratele celuilalt, dar curand au ajuns sa iasa din camera ... si sa descopere o casa goala, din care tatal lipsea.
- Il asteptam, spuse Rares.
- Il asteptam, completa si Dorian.
Asezati jos, rezemati de perete, gaseau confortul de care aveau nevoie acolo. Uneori poate teama isi facea simtita prezenta, cu pasii ce se auzeau pe scara, apropiindu-se de usa, dar ea disparea inaintea ca ei sa isi dea seama ca pasii duceau mai sus, sau duceau langa ei. Intr-un tarziu, au inceput sa discute, si sa vizualizeze un final fericit, la finalul caruia mai strecurau si o promisiune.

Intr-un final, pasii au dus la usa lor. Dorian fata in fata cu tatal sau. Langa Dorian inca se mai afla si Rares.
- Tu du-te acasa la tine. Tu acolo ai de dat explicatii.
Furia inca se zarea pe fata sa, dar era o furie inghetata, chipul era lipsit de expresivitate, iar apoi ... minutele fusesera intretinute cu alcool.
- Hai du-te.
Rares insa statea inca acolo, privind spre Dorian, in incercarea de a primi niste indicatii.
- Lasa-ma putin singur.
- Esti sigur?
- Nu ai auzit baiete. Ti-a zis sa il lasi. Daca ma gandesc, asta e si solutia.
Cuvintele propiului tata crease in Dorian un sentiment contradictoriu. Vroia sa ramana cu tatal sau, dar nu vroia sa o faca in acel moment. A ales insa sa isi aprobe tatal fata de Rares.

Dorian se afla acum fata in fata cu propiul tata.
- De ce ma privesti cu dispret?
- Nu, nu tu pui intrebari. Eu sunt cel care trebuie sa ceara explicatii.
- Explicatiile se cer cand gresesti.
- Si tu ai facut cum trebuie? ... Explicatiile se cer cand alegi.
- Eu nu am ales.
Pe moment, tatal ramase fara replica.
- Adica, tot eu sunt vinovat?
- Nu invinovatesc pe nimeni.
Din nou, tatal ramase fara replica. Deja furia lui primise raspunsurile pentru a se risipi, dar cauta alte intrebari care sa o alimenteze. Incerca sa isi salveze propiul fiu de la un asasinat public, gandea el in subconstientul sau.
- Crezi ca e bine?
- Tu ce crezi?
Privirea lui Dorian nu se misca, pe cand cea a tatalui cauta alimentare. Intreg corpul cauta alimentare, rotindu-se in camera foarte incet, dar tatal gasea alimentare pentru nerabdarea de a-si gasi cuvintele. Prin urmatoarea intrebare, el se dadu batut.
- Crezi ca vei fii fericit?
Dorian zambi.
- Sunt fericit.
- Atunci, fii fericit.
Dorian cauta sa il imbratiseze, dar tatal il opri:
- Nu. Fa asta maine.
Dorian intelesese si iesi pe usa, unde Rares il astepta pe scari.

De nu s-ar fi intamplat acel accident.

Tatal si mama lui Dorian se aflau in sala de asteptare. Rares se afla si el acolo, langa mama lui Dorian, care inca nu aflase nimic despre iubirea dintre fiul sau si cel care astepta ingrijorat, afectat, vesti despre el. Mintea lui cerea explicatii vietii. Tatal lui regreta acea imbratisare. Privea la Rares si abia se abtina la a nu-l imbratisa pe el. Cand doctorul sosi, tatal se ridica automat ca si cum si-ar fi asteptat sentinta. Mama parea ca se tine de el, dar intr-un fel se sprijineau unul pe celalalt. Rares ramasese sa se sprijine pe sine insusi.
- Baiatul dumneavoastra a suferit mai multe leziuni, unele care se pot vindeca, altele despre care nu stim atat de multe deocamdata. Cea mai puternica lovitura pare sa o fi suferit la cap. Nu vreau sa va ingrijorez, nu vreau insa nici sa nu fiti pregatiti. Deocamdata nu ne putem da seama in ce stadiu se afla, cat de grav este, dar este posibil ca fiului dumneavoastra sa i se fii afectat memoria. E posibil sa nu va recunoasca.
Tatal si mama isi stapanira lacrimile pana in momentul in care doctorul pleca, dupa care li se inundara privirile. Rares ramase in mijlocul salii, pierdut. Pierduse iubirea lui.

17 ani mai tarziu. Dorian se indrepta spre 35 de ani ai sai, dar inca il avea pe Eminescu la brat si se plimba pe strada la fel cum o facea cand avea jumatate varstei de acum, cand un barbat se lovi de el. De data asta, lui Dorian ii scapa Eminescu din mana, iar Rares ii ridicase cartea. Si apoi ... privirea, privirea pe care o pierduse acum 17 ani ... se reflecta din nou in ea.
- Ne cunoastem?
- Se prea poate. Cred ca am fost colegi.
- Se prea poate. Daca tu nu iti amintesti, ... Dorian vru sa plece.
- Imi amintesc, spuse un Rares, plin de forta. Dorian se intoarse spre el. Imi amintesc, spuse din nou Rares, cerand ca amintirea sa ii revina. Tacerea se asternu pentru o clipa.
" Ceva nu e in regula " isi spunea el. " Ceva nu se potriveste...", privindu-l pe Rares.
- Inca il ai pe Eminescu la brat, auzi Dorian din partea profesorului de literatura, aparut de neunde si disparand la fel cum si-a facut aparitia. Si inca si cu Rares?
Privirile celor doi se priveau cu atata inteles. Rares murmura o promisiune. Intr-un glas comun se auzi:
- Mereu noi doi.

14 comentarii on "Dorian si Rares"

HappyGay on 8 februarie 2009, 10:42 spunea...

Minunată poveste! Îţi mulţumesc pentru că continui să-mi alimentezi speranţa....

Mihai spunea...

o poveste foarte frumoasa. HappyGay, sa nu pierzi vreodata speranta.

Docica on 8 februarie 2009, 19:14 spunea...

daca vrei poti sterge comentariul asta. daca ti-as fi putut scrie doar personal as fi facut-o, dar cum blogurile nu au aceasta solutie, e bine si asa. Deci, sa revin on topic! Ai cateva greseli de scriere ( cate o virgula uitata pe ici pe colo si mai ales verbul a vrea sau a voi: nu este corect vroiam/ vroia/ vroiau... e corect doar voiam/ voia/ voiau sau vream/ vrea/ vreau la imperfect. In legatura cu partea de mesaj,daca ar fi doar o pagina de jurnal nu as avea ce sa-ti reprosez, dar ce ai scris tu aici se doreste a fi intr-un fel literatura. E un text imaginar, o poveste frumoasa pe eterna tema a iubirii. Iar aici as avea cateva sa-ti reprosez. Dar sunt destule si multe tin de amanunte si de tehnica. Nu vreau sa crezi ceva gresit, dar eu scriu de ceva timp, am fost si publicata pe ici pe colo si ma bucur atunci cand descopar pe altii cu aceleasi veleitati ca si mine. Asa ca daca doresti sa vorbim poti sa-mi scrii pe kiss_Atena@yahoo.com Oricum, daca vrei sa-ti scriu doar intr-un mesaj pe post de comentariu despre ce mi se pare naiv sau nereusit in textul asta, spune-mi si o voi face.
PS.: in legatura cu articolele pe tema carti, ce zici de Craii de Curtea Veche? E unul din romanele mele preferate... desi eu am o groaza de preferinte :D

Mihai spunea...

:)))) Docica esti simpatica prin criticile aduse exprimarii (in)corect gramaticale a lui Florin. ma bucura enorm cand aud de oameni (tineri) care devoreza carti...eu am redescoperit cartile, dupa cativa ani de "intuneric mental" sa-i spun asa;)), in domeniul cartilor. totusi, sunt de parere ca daca analizezi un text sau o carte gramatical si vanezi greseli, isi pierde automat farmecul si frumusetea. mie asa mi se intampla, nu stiu, poate pe unii oameni i incanta sa corecteze si sa analizeze, mie imi place sa ma bucur. sper ca nu am facut vreo greseala:P salutari!

Docica on 8 februarie 2009, 23:25 spunea...

Mihai: aveam o vaga banuiala ca se va intelege gresit comentariul meu. Ma bucur totusi ca Florin a inteles corect si-i voi scrie pe mail. Eu inteleg parerea ta, dar am un simplu argument sa-ti dau: gandeste-te ca ai fi citit Romeo si Julieta in formula initiala. Adica fara corecturi, fara fragmente schimbate, fara nicio modificare. Nu crezi ca nu ar fi avut un alt efect asupra spiritului tau si al nostru, cititorilor, in general? Sau si mai bine, sa formulez altfel si sa fiu in ton cu articolul: stii cumva cate variante exista la poemul Luceafarul? Daca genialul Eminescu ar fi considerat ca nu conteaza cum transmiti un mesaj, daca nu l-ar fi interesat limba asta romaneasca, ce crezi? tu ai mai fi vorbit asa astazi? Cred ca esti destul de inteligent sa realizezi ca limba trebuie pretuita, nu doar vorbita sau "citita" ;)

Mihai spunea...

inteleg perfect, ce spui dar ma gandesc la prietenii tai...cum fac o greseala i taxezi sau cum?...io inteleg sa corectezi un om pentru eventuale greseli in viata, in comportament, dar sa corectezi greseli de exprimare mi se pare aberant...fie ea poveste, acesta e un blog, nu urmeaza a fi publicat de vreo editura caz in care inteleg si sunt perfect de acord cu corecturile. sincer as fi foarte incordat sa vorbesc "pe viu" cu tine...ma repet, ma gandesc la prietenii tai...sau vorbesc toti corect gramatical. ma scuzi, nu vreau sa te insult dar e putin deplasata situatia.

Anonim spunea...

sunt de acord cu Mihai. ma bucur ca a spus-o inaintea mea, dar da, am aceeasi parere cu el. Docica e prea 'profesoara' in comentarii

Docica on 9 februarie 2009, 21:26 spunea...

Mihai: limba orala difera de cea scrisa. de asta se si numeste: LIMBAJ COLOCVIAL ( adica obisnuit, familiar, oral). asta inseamna ca atunci cand vorbim facem greseli. este inevitabil. si eu fac greseli si nu ma simt juignita cand sunt corectata ( de exemplu era o vreme cand ziceam mi-ar place in loc de mi-ar placea... ma batut vara-mea la cap pana cand am retinut forma corecta si nu m-am suparat. iar prietenii nu mi-i corectez ( cu atat mai mult cunostintele sau strainii) atunci cand vorbim, si crede-ma, am destui care vorbesc gresit. iar daca observi, am tot comentat pe acest blog din momentul in care l-am descoperit. dintre toate comentariile. singurul articol la care m-am referit gramatical a fost acesta, deoarece nu este doar un simplu articol, ci vrea sa fie o poveste (adica literatura). iar dintre observatii, chiar daca tu te-ai referit doar la faptul ca i-am zis de virgule si cuvinte gresite, ai omis ca eu am scos in evidenta mai mult partea de stil si mesaj ( adica tehnica si anumite fragmente pe care le-am numit naive; chiar acum voi reciti textul si-i voi trimite lui florin un mesaj cu parerile mele). Deci cand e vorba de literatura, da, recunosc, sunt o perfectionista. In rest... fiecare are dreptul sa fie si sa vorbeasca in limitele unei decente( nu mi-ar placea totusi sa am prieten pe cineva cu limbajul Nichitei, de exemplu).

Ionutz on 9 februarie 2009, 22:03 spunea...

In primul rand asta e povestea mea preferata...cel putin pana acum! Imi place sa cred ca imi pastrez obiectivitatea insa, chiar si asa, nu am comentat de la inceput observatia lui Docica. Dar dupa Mihai si Anonim trebuie sa spun si eu ca imi pare putin cam exagerata toata afacerea!Nimeni nu vrea sa castige premiul pentru literatura cu un articol scris pe blog si de cele mai multe ori nu se corecteaza textele scrise, motiv pentru care mai scapa greseli. Acum, daca tot a ajuns dezbaterea pana aici, poate faci public mailul, sa vedem si noi unde au fost greselile de tehnica etc... :p Felicitari pentru stoicismul cu care ne suporti pe noi, rautaciosii! ;)

cristian spunea...

Hop si eu cu un comentariu!
Cred ca va aprindeti pentru nimic. Docica ai evaluat gresit situatia, daca erai putin mai atenta ai fi inteles ca nu e cazul sa corectezi. Vezi tu, cand omul publica un gand de-al lui se simte descoperit.Mai mult, stie ca ti-a oferit ceva si asteapta de la tine sa ii cantaresti darul cu ocaua cea generoasa. In plus, aici mai e si al doilea , prietenul , observi ca el a ripostat. Prietenul e judecatorul cel bland, pe buna dreptate vede diamante in lacrimile iubitului.
De partea celalta, baieti, Docica este bine intentionata. Stiu asta cu siguranta. Mihai, exagerezi cred cand taxezi drept aberanta actiunea Docicai. O stiti din comentariile celelalte va( ne ) este prietena, intre prieteni incap, cred eu, si corecturi gramaticale. Mai ales ca, repet , este evident ca sunt facute cu bunavointa.
Hai, pupati-va si impacati-va!
Si bucurati-va ca ne avem unii pe altii.
Docica, Mihai, Ionut, Anonim, sper ca simtiti valul de afectiune care vine catre voi de la Cluj...

FLORIN on 10 februarie 2009, 09:40 spunea...

cristian a punctat foarte bine. nimeni nu e suparat aici ... sau cel putin eu, care am scris articolul, nu sunt;)

Mihai spunea...

ok Docica, imi cer iertare. uneori trebuie sa inchei fermoarul buzelor. sa ne vorbim, indiferent de exprimare,dar sanatosi, pe acest forum. Mult bine voua!

Ionutz on 10 februarie 2009, 21:37 spunea...

si eu sper sa nu fie nimeni suparat pe mine :p

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
 

gay in romania Copyright 2009 Reflection Designed by Ipiet Templates Image by Tadpole's Notez