Nu am asteptat, am asteptat, astept

Maine e Sfantul Nicolae. Stiu, am 19 ani, dar ceva din copilul de acum 10 ani inca se gaseste in mine si inca sper ca voi gasi ceva in "ghetute". Nu ma astept la cine stie ce anume, pur si simplu sentimentul acela de a ma furisa, a scotoci si de a gasi ceva e atat de inaltator. Cred ca nu imi ramane decat sa astept.

Maine se implinesc si 3 luni. 3 luni de cand inima-mi nu mai bate tocmai anapoda. De ati sti cat am asteptat ca ea sa bata?

Azi, a fost 5 decembrie. Doua zile de cand mama stie ca sunt gay. Nimic nu s-a schimbat, cel putin pana acum. Cu siguranta e nemultumita de decizia mea si spera ca undeva, candva, poate chiar foarte aproape, voi veni si ii voi spune ca imi place de o anume "Ana". Probabil cu timpul, aceasta asteptare nu va mai exista si pana atunci, nu cred ca voi fi nemultumit ca ea exista. Cea mai mare temere a mea de acum sunt sfaturile pe care le va primi, caci in curand va trebui sa se confeseze cuiva, iar in functie de cine va fi acel cineva, cred ca atitudinea ei legata de destainuirea mea va lua contur. Cred ca nu imi ramane decat sa astept.

Tot azi, am aflat o veste ce nu o asteptam. Vorbesc despre moartea Ancai Parghel. Intotdeauna, optimismul acestei fiinte m-a impresionat. Cat despre modul cum se comporta pe scena, intotdeauna m-a inspirat. Sa scriu despre aceasta fiinta si sa am pretentia ca as putea sa redau putin din ce reprezenta ea e prea mult pentru mine. O las pe ea sa faca asta.