Raspunsul meu

Uneori, se intampla ca dupa o viata sa nu stii raspunsul, el sa nu fi venit niciodata, de aceea cand el vine, indiferent dupa cat timp e important sa nu uiti de ce il cautai la un moment dat.

Din momentul in care te-ai nascut, nu prea mai ai cum sa dai inapoi. Poti sa te opresti si sa continui, cred ca poti s-o iei si de la capat, desi probabil e mai complicat decat unii o fac sa para sau poti sa te opresti pur si simplu. E de preferabil sa nu dai peste ultima, fiindca in momentul cand ramai pe loc, iar lumea se roteste in jurul aceleiasi trairi din jurul tau, ci nu din interiorul tau, practic pierzi sansa de a afla raspunsul la nedumerirea ' Ce caut eu aici?'. Mult timp nu am inteles si am facut exact asta si va spun... e prea dureros.

E interesant de urmarit o frunza care isi schimba nuanta. Iti da senzatia ca esti stapanul lumii, ca intelegi viata pana in cel mai adanc loc existent, dar indiferent ca e sau nu asa, sensul lipseste. Sa descoperi o frunza, sa vezi cum creste, sa ii observi puterea din a sa culoare si apoi cum aceasta se duce si cum, intr-un final, se duce e... de descoperit. Dar sa iei peste un an acelasi ciclu e prea mult, chiar de fiecare frunza are ceva diferit. Dar am facut si asta. Si in acelasi timp, l-am urmarit si pe el.

Prima oara i-am descoperit privirea in prima zi cand am mers in acea biblioteca. De atunci ar fi trebuit sa ma indrept spre el, cred ca asta e de fapt si greseala vietii mele. Vedeti, si el era barbat ca si mine, dar asta e doar o scuza. Privirea lui ar fi trebuit sa duca la ridicarea si asezarea langa el, dar nu s-a intamplat asa. Nici nu imi mai amintesc cartea pe care o tinea in palme. Aveam sa descopar doar peste cateva saptamani alte detalii precum acesta si aveam sa urmaresc fiecare titlu, pentru ca apoi sa mai descopar putin din el citind fiecare poveste pe care o descoperea si el. Imi imaginam ca avem pareri diferite si ca ne lansam in dezbateri incheiate prin saruturi de pace. Simteam ca uneori ma priveste, dar ma descurajam spunandu-mi ca este doar expresia dorintei mele. Vroiam sa cred ca si el ma priveste cum o fac eu, pe ascuns. Apoi, cuprins de nerabdare am incercat sa nu ma mai feresc. Doua priviri se intalneau, dar se paraseau din varii motive, teama mea, teama lui, ideea ca nu e momentul, faptul ca si el era barbat. Trageam de timp... desi stiam ca este in dezavantajul meu. La fel ca si frunza despre care va povesteam, simteam ca ma las cucerit de culoarea lui. Imi doream sa o conturez eu. Dar am lasat totul sa curga. Am lasat sa se ajunga la pierderea culorii, la pierderea interesului, mai degraba al curajului, sperantei ca este posibil.

Si a venit anul urmator. Oamenii se schimbau. Noi ne regaseam tot timpul. Ma mai impiedicam de privirea lui, de el chiar, dar el cu o seninatate ma saluta si trecea mai departe. Iar eu nu intelegeam. Eram absorbit de el. Culoarea prindea din nou contur. Era hrana mea. Era neintelesul meu. Il mai abandonam incercand sa imi "revin" cu o si nu cu un, dar sfarseam lamentabil. La fel se intampla si cu el sau cel putin asta imi spuneam cand nu il regaseam pe cunoscutul meu necunoscut dintre necunoscutii bibliotecii. Ajunsesem sa ma consum de nu il vedeam. Aveam nevoie sa il vad. Pe cat puteam treceam pe langa el si ii descopeream mirosul, hranindu-ma cu el ca si cu aerul. In timpul asta, reusisem sa ma departez de ideea normalitatii sau nenormalitatii mele. Nu imi mai pasa. Il vroiam doar pe el. Si simteam ca asta vrea si el. Dar apoi, ma razgandeam. Ma razgandeam cand el lasa privirea in jos, desi poate ar fi trebuit sa imi dau seama ca de teama ce mai se ridica in mine poate da si el. Ma razgandeam cand nu a raspuns la salutul meu, e drept dat intregii sali. Iar din razgandit in razgandit, din nou culoarea se ducea. Si atunci o privire mai lunga mi-a dat impulsul. "Dar nu si de data asta" imi spusei eu. Am inceput sa imi fac nenumaroase planuri. Pana la urma aveam sa astept la iesirea din biblioteca. Ar fi trebuit sa imi dea de banuit faptul ca doua luni nu il regasisem printre cititori. Era perioada cea mai lunga in care nu ii intalnisem privirea. Dar am crezut ca eu sunt vinovatul si programul meu mult prea incarcat, desi nu era mai incarcat ca alta data. Asa ca mi-am facut timp si am inceput sa vin zilnic. Trebuia sa dau de el. Si intamplarea a facut ca in a treia zi sa apara. Din nou, m-a privit mai insistent decat as fi avut vreodata curaj sa o fac eu. Apoi mi-a zambit, dupa care s-a asezat apus, dar fara sa vrea sa se vada. Nu intelegeam. Ma chema si se resemna ca nu voi veni in acelasi timp. Cel putin asta intelegeam eu. Nu mi-am pus planul in aplicare. Aveam sa il pun a doua zi.

L-am vazut pregatindu-se sa iasa. Eram aproape sigur ca voi da inapoi. Apoi, ma luase prin surprindere caci petrecuse niciun sfert de ceas printre mesele salii si nici nu apucase sa scrie in caietul sau, care inlocuisera cartile de pana atunci. Reusise astfel sa mi-o ia putin inainte, caci eu trebuia sa returnez si cartile, in timp ce el saluta prietena sa din mers , persoana care pana atunci o invinuiam pentru ca nu puteam fi mai aproape de el, caci ea ii dadea cartile, la ea se reintorceau. Am iesit practic in spatele sau din biblioteca si atunci l-am strigat pe numele sau, pe care greu reusi sa il confirm dupa ce ma plimbasei in jurul mesei sale intr-o singura zi. Prima data mi-a sarit in ochi incercand sa il urmaresc pe el, apoi vroiam sa continui primele litere descoperite, apoi am vrut sa confirm, dar numele era acoperit si intr-un final am reusit. 'Victor', iar el se opri. Asteptam sa se intoarca si sa imi raspunda pe al meu nume. Indoirea mainii urma sa introduca intoarcerea, ce intarzia. Deodata, insa urca intr-o masina, aruncandu-mi o privire de surprindere amestecata cu teama si ma lasa lipsit de orice fel de reactie, de orice fel de speranta.

Mi-am continuat viata de fiecare zi. Incercam sa evit frunzele, studierea lor. Simteam ca pierdusem doi ani intr-o fantezie. Incepusem din nou sa reflectez la normalitatea si nenormalitatea mea, la a celor din jur, la a lui. Imi promisesem ca nu voi mai calca in acea biblioteca si facui intocmai. Apoi, unii au fost inlocuite de unii si unele. Mi se parea mai comod sa aleg una, in loc de unul, ca relatia pentru oamenii dintre frunze. Intr-un fel primisem raspunsul cand el urcase in acea masina. Iar acest raspuns lipsit de sens, ma lipsi de orice fel de sens si fara sens am facut multe lucruri, toate pentru oamenii dintre frunze, evitand frunzele. Le consideram o pierdere de timp.

Zece ani mai tarziu. O carte veche de noua fani face senzatie. Probabil pentru ca se schimbasera si vremurile. Era singura lucrare a unui autor lipsit de grai, lipsit de auz, mort acum noua ani jumatate. Era Victor. Titlul cartii imi rasuna in mintea muta, dupa care se pierdu intr-o surzime. ' Raspuns de la Victor pentru Mihai care sper sa ma fi strigat'.

E interesant de urmarit o frunza care isi schimba nuanta. Iti da senzatia ca esti stapanul lumii, ca intelegi viata pana in cel mai surd loc existent si asa si este. Numai ca niciodata nu asezesem in acel loc adanc. Lipsea raspunsul. Sensul nu avea cum sa apara.

Din momentul in care te-ai nascut, nu prea mai ai cum sa dai inapoi. Poti sa te opresti si sa continui, cred ca poti s-o iei si de la capat sau te poti opri simplu. Am dat peste ultima, si mi-am evitat interiorul, invartindu-ma in jurul oamenilor din frunze. Dar am redescoperit frunzele si odata cu ele si ' Ce caut eu aici?'. Sau ' Ce am cautat?'.

Acei ochi ai lui. Am aflat raspunsul dupa zece ani, dar apreciez ca el a venit. Stiu ce voi face cu el. Sfarsit.