Neconfirmat oficial

Uneori pur si simplu nu putem sa acceptam ca inima noastra bate mai tare pentru cineva. Alteori nu putem sa dam drumul la ceva desi stim, simtim, traim cu un gust amar. Se intampla sa continuam o greseala, desi stim ca e o greseala. In mintea noastra, sau poate ca nu la ea e problema intotdeauna, se leaga doi neuroni, dar intervine teama necunoscutului. Sau poate tocmai folosindu-ne de cunoscut tragem de timp in speranta ca se va intampla altfel. Cred ca astfel ar putea fi descrisa relatia mea cu mama cu privire la homosexualitatea mea.

Faptul ca sunt gay ma indoiesc ca mai este un secret pentru ea. A vazut destul de multe lucruri care sa ii dea de banuit. Si asta, inca de ani in urma. Undeva pe la 14 ani, inca imi rasuna intrebarea in minte, "Mama, dar tu vrei sa te faci homosexual?" a venit surprinzator pentru mine. Acum, faptul ca intrebarea nu mai este pusa nu mai este deloc nesurprinzator pentru mine. Stie ca acum "nu"-ul nu ar mai fi spus cu asa convingere ca atunci, si ii este teama de "da"-ul pe care il cunoaste inevitabil.

La sfarsitul saptamanii trecute, a avut un nou indiciu, daca mai este nevoie de asa ceva. In ziua in care i-am spus ca ma voi vedea cu iubita, am trecut pe langa ea avand in dreapta mea un baiat. Si oricat de speriat am fost eu sau el, probabil ca si ea a dat de o alta teama, fiindca a ales sa nu spuna nimic despre intalnire. A evitat sa ii confirm. Sau poate ca nu m-a vazut, dar nu e prima oara cand simt ca evita sa vorbim despre o nelamurire intr-un fel lamurita, dar care mai trebuie si confirmata oficial.

E drept, poate ca eu sunt cel care ar trebui sa faca primul pas spre deschiderea cutiei Pandorei. E drept, ma gandesc din ce in ce mai mult sa parasesc sifonierul. E drept, uneori vad lucrurile simplu, dar e drept, ca intotdeauna pot aparea surprize. E drept, deocamdata nu sunt mai curajos decat ea. E drept, ca la un moment dat, unul dintre noi va avea curajul.