Cu iubitul de mana

Intr-un sondaj facut pe acest blog, la intrebarea "Te-ai tinut vreodata de mana cu iubitul in public?" 46% au raspuns da, iar 54% nu, dintre care 38% au motivat teama. Pentru toti cei care au raspuns "nu" am o poveste sa le spun.....

Cred ca lucrurile aparent mici dau intotdeauna sens trairii. Si intr-un fel, am ajuns la concluzia ca ele sunt cele ce conteaza cel mai mult si intr-o relatie, dar si ca prin pasi mici lucrurile vor ajunge sa se schimbe in general. Sa iti tii iubitul de mana este unul din lucrurile despre care vorbesc, iar eu mi-am asumat riscul de a face asta pe strazile Romaniei si am avut o surpriza..... placuta.

Sunt una din acele persoane ce au tendinta ca dupa ce fac un pas inainte, sa dea cel putin cu jumate inapoi. De ce se intampla asta e o alta poveste, dar solutiile apar din cand in cand. Una gasita de mine a fost sa gasesc o mana care sa ma traga inainte.

Totul a inceput printr-un joc, ca acelea pe care le fac indragostitii. "Ai curaj sa ne sarutam prin fata geamului deschis de acolo?" Raspunsul a fost "da", iar jocul a continuat prin fata persoanelor ce treceau pe langa noi; prin fata femeii a carui batranete era motivul deplasarii lente, prin fata unui alt cuplu de indragostiti, prin fata oricarei alte persoane ce se plimba prin Bucurestiul de ora 18:00 in seara de vineri. Si astfel, ne-am lasat vazuti unitatea mainilor de catre tot felul de oameni, de la mame cu copii la barbati de toate tipurile. Jocul de "curaj" pe care l-am pornit mai ales din curiozitatea de a vedea reactia oamenilor s-a tranformat intr-o stare de normalitate a unui cuplu absolut normal. Si asta pentru ca in spatele nostru nu s-au auzit fluieraturi, oamenii nu au inceput sa ne arate cu degetul sau sa ne rada cand ne incrucisam drumul cu ei. Nu am gasit ceea ce "cautam". In schimb am gasit un alt mod de a ne arata ce simtim. Si am completat printr-un sarut, printr-un pupic pe obraz, prin un sarut al mainii ce se afla in palma celuilalt. E drept ca uneori eu faceam jumatatea aceea de pas inapoi, dar el ma tragea inainte. Si e drept ca trecand prin Eroilor, Piata Victoriei, Piata Romana, Cismigiu, fie el, fie eu, am mai surprins o privire mirata, dar in seara aceea de vineri cei mai "socati" au parut niste adolescenti, care probabil inca nu stiu ce e acela sex. Practic, ne-am gasit un cuplu intr-o Romanie normala.

Am continuat a doua zi acest ceva ce nu mai era joc. Pe o banca din parcul de la Gara de Nord, fara sa ne mai propunem, ne-am intalnit mainile si nu am gasit niciun motiv sa le separam. Capul unuia s-a simtit confortabil sa se aseze pe umarul celuilalt pentru o clipa de alintare. Sarutul pe obraz a venit ca o completare. Si da, intr-un final a aparut si acea persoana nemultumita, pe care nu am putut decat sa o evitam la auzul vorbelor bombanite in timp ce trecea pe langa banca pe care ne aflam "In public e bine?". Am fi putut sa ii raspundem "Da", dar nici macar nu ne-a pasat. Vorbele lui au fost doar un motiv de a ne aduce zambetul pe buze, in timp ce am mai facut o plimbare in care mainile noastre nu s-au despartit. Prin Bucuresti-ul de ora 12:00 ne-am gasit din nou un alt cuplu intr-o Romanie in care libertatea nu ne-a fost pusa sub semnul intrebarii.

Trairea acestui sentiment nu a impresionat pe nimeni, probabil pentru ca ei au mai dat peste el pe undeva. La mine a fost prima oara cand l-am intalnit, si credeti-ma, undeva, s-a legat ceva. Un lucru simplu a contat mai mult decat m-am asteptat, poate pentru ca acest gest a intregit trairea noastra. Iar Romania a fost locul in care am facut pasul acesta cu el. Doi baieti se tineau de mana pe strazile Romaniei. Ei oricum erau in alta parte.