Basm gay

A fost odată ca niciodată şi de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, deşi dacă am ţine cont de societatea de azi mulţi ar fi preferat să nu se povestească o asemenea povestioară. Dar să trecem peste. Se spune ca era odată, undeva nu foarte departe de Bucureşti, dar nu se ştie exact unde, un mândru de băiat, mereu voinic, muncitor, cu privirea însorită, dar cu chipul monstruos. Legenda spune că acesta era răspunsul blestemelor pe care mama sa, o presupusă vrajitoare, disparută după naşterea sa, îl primise pentru vorbele şi faptele ei ce avîntaseră spiritele în regatul prinţului cel frumos. Aceeaşi legendă spunea că atunci când prima persoană va reuşi să îi observe lumina ochilor izvorâtă din cel mai pur suflet din regat atunci chipul omului cel voinic se va tranforma la loc în Făt-Frumos-ul ce îi era scris să fie, lucru care pe băiatul nostru îl hrănea spiritual, creându-i starea de fiecare zi necesară pentru a-şi păstra puritatea sufletului şi a privirii.

Din zori şi până în seară, urâţelul cetăţii se trezea, îsi spăla chipul şi privea la speranţa din a sa privire, apoi începea munca din fiecare zi. Era ajutorul fiecarui cetăţean. Aduna fructele pentru bătrâna bolnăvicioasă, se îngrijea de florile din jurul castelului, spunea povesşti animalelor pădurii, ajuta bărbaţii la muncile câmpului, era ajutorul celui nevoiaş, muncind până ce razele soarelui işi anunţau retragerea în întunericul de peste noapte. Era omul prieten al tuturor, dar nimeni însă nu putea sa îi privească chipul, nimeni nu reuşea să treacă peste urâţenia chipului său şi să îi răspundă căldurii din privirea sa. Dar asta nu îl demoraliza pe urâţelul cetăţii, continuându-şi viata de fiecare zi, ştiind că într-o zi va sosi ziua în care cineva va reuşi să îl transforme în Făt-Frumos-ul ce trebuia să fie, în acel Făt-Frumos precum al sufletului său.

Şi aştepta urâţelul nostru, până într-o zi când ăn cetate se dădu o veste neobişnuită. “Se căuta prinţul răpit. Omul care va reuşi să îl aducă acasă teafăr va sta la dreapta regelui.”. Urâţelul nostru nu avea planuri de urcare a treptei sociale, el doar vroia să ajute, aşa că porni prin pădure, urmând indicaţiile animalelor. Şi merse ce merse, zile şi nopţi încontinuu, până când paşii prinţului se observară, iar prinţul fu găsit într-o peşteră de unul singur. Asa că urâţelul se puse lângă el şi aşteptă ca acesta să se trezească, iar când acesta se trezi prinţul scoase un ţipăt cutremurător. Băiatul îşi acoperi chipul şi încercă să îl liniştească pe prinţ.
- Măreţia Voastră. Mă scuzaţi. Nu am vrut.
- Ce cauţi aici?
- Am pornit în căutarea dumneavoatră. Toată cetatea vă caută îngrijorată. Acum că v-am găsit, putem să ne întoarcem acasă. Tânara dumneavoatră mireasă vă aşteaptă. Ma scuzaţi încă ...
- Nu. Nu voi merge. Prinţul încercă să fugă, dar băiatul nostru îl urmări încercând să îl liniştească.
- Vă rog. Vă rog. Într-un final, tânărul prinţ se opri.
- Lasă-mă în pace monstrule.
Băiatul nostru se opri şi întristat vru să plece. Prinţul îşi dădu seama că a făcut o greşeală.
- Nu, nu asta am vrut să spun.
- Nu e nevoie. Ştiu ce crede lumea despre mine. Sunt obişnuit.
- Obişnuit? Nu ştiu ce crede lumea despre tine, dar eu încă nu am o o părere formată. E adevărat, am fost furios. Sunt furios că ai venit să mă duci înapoi la castel. Nu vreau acolo.
- De ce?
- O poveste lungă sau poate nu tocmai atât de lungă, dar mult prea personală.
- Dar eu vreau să ajut.
- Şi în acelaşi timp să primeşti răsplata.
- Nu. Eu nu vreau aşa ceva. Vreau doar să ajut. Când am aflat că prinţul lipşeşte, ca toată lumea m-am îngrijorat şi am vrut să ajut. Aşa că atunci când o veveriţă mi-a spus că te-a văzut pe unde ai pornit, m-am gândit să urmăresc indiciile şi să ajung la tine. Regatul are nevoie de prinţul său acolo, nu rătăcit prin pădure.
- Hm. Cine a spus că m-am rătăcit. Cunosc pădurea destul de bine. Am fugit.
- Dar de ce?
- Aşa.
- Nimeni nu fuge fără un motiv, mai ales de la palat.
- Ce ştii tu despre palat? Toată lumea crede că e simplu şi frumos, o viaţă fără griji, dar grijile există şi sunt mai complicate. Nu vreau să fiu rege. Nu vreau să mă căsătoresc.
- Dar de ce nu?
- Pentru că nu o iubesc. E urâtă şi ...
- Înţeleg, spuse dezamăgit băiatul nostru.
- Nu, nu. Nu mă refeream la genul acela de urâţenie. Vorbeam la alt gen de urâţenie : ea vrea doar să devină regina acestui regat. Altfel, e destul de urmărită de toţi rivalii mei.
- Rivali?
- Da, prinţi din alte regate. Lumea asta nu e aşa cum se vede de afară. E plină de primejdii.
Chiar atunci o săgeată otrăvită porni spre prinţul cel frumos, dar fu evitată de rapiditatea băiatul nostru cel urât. Băiatul, cu prinţul în braţe porni în fugă prin pădure, ascunzându-se într-o mică peşteră.
- Sunteţi bine, spuse băiatul plin de griji. Prinţul îi observă privirea îngrijorată şi senină.
- Da, sunt ... De ce eşti atât de diferit? Băiatul nu ştiu ce să răspundă. Ochii ăştia senini, atât de deschişi. Prinţul sărută pe băiatul nostru, care căpătă un nou chip, chiar mai neatins decât cel al prinţului.

Cum s-a încheiat povestea noastră? Ca toate basmele sau poate puţin diferit. Prinţul s-a întors la palat şi s-a căsătorit cu fata care nu îşi dorea altceva decât să devină regină, iar băiatul nostru a devenit consilierul prinţului, apoi ... al regelui. Iar când prinţul a devenit rege, regina şi-a pierdut coroana, dar a câştigat alta, a unui alt tărâm, mai puţin fermecat, căci regele a dat o lege care numai interzicea iubirea în niciun fel, aprobând căsătoriile gay şi căsătorindu-se cu al său consilier salvator. Şi au trăit fericiţi până ce un rege extremit în credinţă a ajuns pe tron. Dar asta e altă poveste.