Nascut in Romania

Si iata-l acum in bratele vantului, tinandu-i piept puterii ce alta data il dobora. Dar nu si acum, fiindca de acum privirea ii era ridicata spre sus, gata sa raspunda fiecarei priviri cu seninatatea din a sa, de azi avea sa se prezinte lumii asa cum este si a fost mereu, din aceasta clipa libertatea avea un nou sens pentru el ,astazi, acum, aici , era el. Si era nascut in Romania.

Neliniste mare. Afara si in casa. Toata lumea e cu televizoarele deschise.Si ei. Ea se uita la el, sotul de care uitase ca a fost indragostita intr-o vreme. El o privea pe ea, amintindu-si de zambetul ce odata il fermeca cu chemarea ce transmitea. In fata unui eveniment istoric cei doi se redecopereau, privirile lor se intelegeau din nou, mainile se reintalneau si nu mai puteau sa isi dea drumul. Nici nu mai vroiam. Sarutul de acum era sarutul ce il uitasera in tineretile lor unde nebunia libertatii dadea puterea nasterii unei iubiri. Toata astea in timp ce un lider palea in fata Pietii Universitatii. 22 decembrie 1989. Deodata ea se opri. Se uitara unul la altul inlemniti de situatie. "Repede. Mi-a venit apa." striga intr-un final ea. Cineva se grabea sa vina. Auzise de libertate. Era el.

Numele lui era prea putin important. Poate fi acelasi ca si numele oricui. Povestea lui nu e mai importanta decat o alta poveste a aceleiasi perioade. El nu se considera mai important decat altcineva, fiindca stie ca ceea ce are el, poate avea oricine, dar chiar oricine. S-a nascut intr-o tara libera, insa avea sa descopere altfel libertatea decat majoritatea. Asta fiindca tara lui avea alt statut, dar prea putini stiau ce inseamna sa fi liber, multi neeliberandu-se si nelasand nici pe altii sa o faca. Limita cerului era de nevazut, insa cerul putea fi atins cu o privire ce refuza sa scoata ochii din pamant. Asa facea si el. Privea la parintii sai si nu intelegea, nu se putea imagina primind o caldura la fel de puternica din partea cuiva, pentru ca acel cineva nu facea parte din alegerile pe care le putea face ca si jumatatea a lui. Privea la colegul de banca cum descoperea libertatea, iar el se gandea ca nu e legal sa isi iubeasca colegul. Se uita visand la descoperirile altora, nestiind daca e bine sa spere ca intr-o zi le va avea pe ale sale. Se simtea prizonier. Si era prizonier al unei tari care nu il primise astfel, dar care acum l-ar fi respins. Da, era prizonier.....al lor, dar mai ales al sau.

Se uita in oglinda si nu intelegea. Erau doi oameni ce il priveau. Era cineva ce statea intr-un colt ghemuit, incercand sa se ascunda si mai era cineva impins de altii sa il mai ghemuiasca pe celalalt. Simtea si vedea cum ceva se rupe din el. Simtea cum se rupe din el. Chiar el rupea din el.....incerca. Durerea era ingrozitoare. Lacrimile curgeau fara oprire. Se privea cum incerca sa se dezintegreze, uneori lasand in jos privirea pentru a nu-si surprinde strigatul de ajutor reflectat in ochii sai din care conteneau siroaie de lacrimi. Se lasa in jos ghemuit, intors cu spatele la oglinda, plangandu-si ranile pe care si le facuse. Lacrimile erau de neoprit, el devenind victima celui ce nu era. Incerca sa se ocroteasca de loviturile ce vor urma, neintelegand ce sa faca. Intrebarile erau puse direct pe el, nu avea cui altcuiva sa le puna. Nelinistea ce se retragea din ce mai adanc il el vroia un raspuns, iar el nu-l putea da. Nu pentru ca nu-l stia, ci pentru ca nu stia cum sa accepte. Isi imbratisa cu bratele trupul si asa descoperi. Asa descoperi raspunsul. Asa se redescoperi. Lacrimile incepura sa se opreasca. Isi intorsese privirea spre oglinda si vazu cum langa el cineva il astepta, dar nu era impins de nimeni altcineva decat de el. Si-atunci se ridica, se privi in oglinda si vazu cum unul dintre cei doi dispare. Dispare pentru ca nu exista. El era doar unul. Si acum se privea doar pe cel care era. Intinzand mana oglinda ii raspunse,iar el se accepta. El se accepta....El.....

Dar ceilalti? Ceilalti nu aveau cum. Ceilalti aveau nevoie de explicatii. Si apoi parintii. Cum sa le spuna parintilor? Ceilalti nu mai contau, dar parintii spre care privise atata timp cu admiratie. Puteau intelege ei? Il puteau intelege? Puteau macar incerca? Se afla in fata lor cu un suflet inca strans de temerea sa venita in contrast cu deschiderea pe care o afisau chipurile celor doi. "Orice ar fi, noi vom ramane aici intotdeauna." si atunci mama lua mana tatalui si o stranse. Si-atunci el se deschise pentru un moment, indeajuns incat sa spuna, dupa care vru sa fuga, insa imediat ce primul instict disparu se intorsese catre parintii lui, care mai degraba asteptau reactia lui, decat avusesera ei una. Cu ochii in lacrimi, dar senini, se aseza in fata lor si spuse "Asta e. Asta sunt." si isi lasa capul intre maini. Atunci simti mana mamei, lundu-i mana si isi ridica privirea spre ea si sari in bratele celor doi ce ii oferisera libertatea din nou. "Nu plange" zise tatal, iar atunci el spuse "Nu mai plang. As fi plans daca nu m-ati mai fi putut imbratisa pe cel ce sunt."

"Acum nu.", dupa care fugi in bratele adierii de afara.